vineri, 1 decembrie 2017

1 DECEMBRIE 2017

Sfințenie și vecie: Reflecții la Centenarul Marii Uniri, 

Coordonator Valentin Marica, 
Editura „Cezara Codruța Marica”, Târgu-Mureș, 2017, 278 p.


Cartea, apărută la inițiativa Fundației Culturale „Cezara Codruța Marica” și a Editurii „Cezara”, în seria de carte „Via lucis”, cuprinde o antologie a reflecțiilor la Centenarul Marii Uniri, venite din partea celor 24 respondenți la Apelul Fundației și al Editurii, persoane de profesii și vârste diferite, de pe întreg spațiul românesc.[1]
Sunt reflecții despre „lumina sublimă de la 1 Decembrie 1918”, reflecții care cuprind „o atitudine, o gândire lucidă și o curată ardere de sine”. (Valentin Marica, Argument, p. 10)
Coperta cărții, realizată de Teanc Armin, reproduce sculptura „Cupola” a artistului Mihai Buculei, cel care va realiza monumentul dedicat Centenarului Marii Uniri, ridicat la Alba Iulia, în 2018.
Marea Unire trebuie simțită ca „Marea Înviere a ființei românești, superlativul ei absolut” (V. Marica, p. 11), căci dorul de Unire, trăit cu sfințenie de români, devine la 1 Decembrie 1918 vis împlinit : unirea  pe vecie. Sfințenie și vecie, cuvinte cu profudă semnificație și mare încărcătură emoțională, devin cuvintele-titlu și cuvintele-cheie ale cărții.
Întrucât „Unirea cea Mare nu mai are rotundul de leagăn și conștiință din 1918, rămânând pe mai departe vis și ideal, neodihnă și datorie de onoare (…) se cere a fi trezit spiritul”, conchide profesorul Valentin Marica. (p. 17). Antologia de texte, înscrisă în seria evenimentelor consacrate Centenarului Marii Uniri, are această misiune, de a trezi spiritul, căci ea „ilustrează măreția evenimentului, jertfele în numele idealului național, sublimul solidarității din 1918, dreptatea aclamată de premergătorii și înfăptuitorii Unirii” și, totodată, „exprimă admirația pentru atitudinea istorică de la 1 Decembrie, dar și neliniștea în fața atâtor dovezi de dezbinare invocând reflecția istoricului roman Sallustius : Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbușesc lucrurile mari”.


„Veșnică pomenire celor ce-au iubit
Neprihăniți senini până la moarte,
Căci din adâncurile bunului pământ
Iubirea-nvârte lumea mai departe.”

Ioan Alexandru, finalul poemului „Alba Iulia” din volumul „Imnele Transilvaniei” (coperta 4 a volumului)


Prof. D. Dobreanu





[1] Dr. Ioan Lăcătușu, Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean, Dr. Vasile Lechințan, Prof. Univ. Dr. Ioan Sabău-Pop, Prof. Maria Holbură, Prof. Nicolae Balint,Prof. Doina Dobreanu, Prof. Vasile Dobreanu, Prof. Mircea Daroși, Poetul Menuț Maximinian, Prof. Giorgiana-Adina Simion, Istoric Mircea Bujoreanu, Prof . Ana Pandrea, Prof. Dr. Florin Bengean, Prof. Dr. Teodora-Alina Roșca, Scriitorul Al. Florin Țene, Prof. Vasile Găurean, Prozatoare Elena Stan, Prof. Dr. Vasile V. Filip, Scriitoare Viorica Oșorheian, Publicist Jenița Naidin, Pr. Protopop Ilie Bucur, Poetul Eugeniu Nistor, Poeta Susana Iurian

Ana Blandiana, 
Transilvania (I)

În peisajul spiritului românesc, Transilvania reprezintă rigoarea.
Este ca și cum aș spune: în peisajul românesc Transilvania reprezintă munții. Munți au și Moldova și Muntenia. Oltenia însăși are munți, dar crestele sânt strânse în jurul Ardealului într-o afinitate geologic fără început. Munții aparțin Transilvaniei pentru că Transilvania se numește teritoriul aspru și grav al sufletelor noastre.
În spațiul desfășurat între Mureș, Târnave și Crișuri, în timpul desfășurat între Gelu, Inochentie Micu și Iancu, noțiunea de joc este necondiționată. Spiritul mobil și strălucitor, atât de propriu sudului, este aici nedorit și inexistent, o seriozitate stângace dar sigură stăpânește totul, sântem mai aproape de Lună decât de porțile Orientului.
Casele se lasă împrejmuite cu ziduri și oamenii se lasă împrejmuiți cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape greoaie și o nelabilitate magică aproape compun sentimentul constanței, puternic cum puține popoare îl știu. Totul este veșnic, cuvântul însuși e neschimbător și nu trebuie să ne mirăm că aici te poți sprijini într-o vorbă precum în alte locuri în peretele stâncii.
Stabilitatea ideilor și sentimentelor este atât de mare încât eroarea nu intră în socoteli – atunci când apare, ea nu poate fi decât catastrofică.
Avram Iancu, înnebunit pentru că s-a putut înșela, este cutremurător și neverosimil printre contemporane baricade de operetă.
Dacă vreodată cineva, un spirit fantast și neliniștit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unități a poporului român, le-ar găsi poate răsucite și în coordonatele noastre sufletești, care nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia.
Muntenia și Moldova își izvorăsc exuberanța și visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porțile înalte și de tăcerea creației, Transilvania este leagănul.


Transilvania (II)
  
Întâii voievozi ai Moldovei au coborât din Maramureș, iar ai Munteniei zice legenda – din Făgăraș. Mult înainte, între Făgăraș și Maramureș palpitase statul lui Gelu. Imaginația cărui istoric s-ar încumeta să reclădească mileniul destrămat aici de la retragerea romanilor și până la întemeierea țărilor românești, excentric, dincolo de munți ? Ce alchimist ar putea să închipuie temperatura la care - înaintea creștinismului - două popoare înfruntându-se s-au contopit, dând naștere unui aliaj purtând însemnele nașterii sale misteriase ? Cine ar putea să refacă mental fantastica mie de ani în care acest popor, de o parte și de alta a Carpaților, a folosit munții ca pe un ultim scut împotriva începutului sau sfârșitului de zi ? Oricum ar fi fost acel neguros și necunoscut mileniu transilvan, în el - acolo, atunci - ne-am născut și am învățat să vorbim, acolo ne-au murit  primii viteji și s-au trăgănat primele bocete. Este primul mare moment al Ardealului.
Cel de al doilea moment se numește Inochentie Micu Clain. Conștiința unității românești o au și cronicarii Moldovei, o duce în Europa Dimitrie Cantemir și o tratează savant Constantin Cantacuzino. Dar conștiința unității românești trece din manuscrise în confruntare și martiriu odată cu Inochentie Micu.
De la acest sfânt începe înălțătorul calvar, în același timp social și național, urcat pe rând de savanți, scriitori și țărani, preoți și învățători, urcat până la roată, până la exil, până la spânzurătoarea improvizată într-o magazine sau până la pierederea minții, urcat până în punctul unde apoteoza a devenit posibilă.
Nimic nu a fost dăruit.
Nu România și-a alipit Transilvania, ci Transilvania s-a unit cu România, întregind nu doar geografia și bogățiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocație a dăruirii, neobișnuită. Transilvania a adus țării cursul dinspre izvor, dureros, al apelor și vârfurile munților niciodată comozi.
Transilvania a adus țării partea de nord a sufletelor noastre.

Din vol. de eseuri CALITATEA DE MARTOR


Cadre didactice: educ. Viorica Urzică, înv. Melania Dinu, prof. Bogdan Pulhac, prof. Daniela Buzilă, prof. Maria Ciobotă.
Coordonatori: prof. Vasile Dobrean, prof. Anișoara Balog


































GLASUL ISTORIEI
                                de Mircea Daroși

Istoria ne cheamă dintr-un ungher uitat
Să coborâm prin veacuri în taină cu străbunii,
Sub soarele dreptății să stăm cu ei la sfat,
Să ne găsim azi locul pe cerul nou al lumii.

Prea multe umbre negre s-au rătăcit în pagini
și ne-au trimis dușmanii și vorbe de ocară.
Au pus minciuni la cale și ură în imagini,
Ca adevăru-n suflet mai tare să ne doară.

Suntem aici de veacuri și n-am plecat nicicând,
Peste moșia noastră am fost mereu stăpâni,
Ne-am pus de starjă brațul și-n inimă un gând
Să ne păstrăm și graiul și fala de români.

S-au abătut atâtea furtuni pe-acest pământ,
Ca să ne smulgă trupul direct din rădăcină.
Ne-am îndoit de spate ca trestia în vânt
Și am ieșit din beznă cu fața la lumină.

Nu am râvnit vreodată o palmă de pământ,
Dar au venit în valuri străini cu-a lor dorință,
Ca să ne ia cu forța tot ce aveam mai sfânt
Și cerul plin de stele și-a inimii credință.

N-am construit palate de vis sau catedrale,
Ci case cu ștergare și blide mari de lut,
Cu pâine și cu sare noi am ieșit în cale
La prieteni, iar dușmanii la ușă i-am ținut.

Am alergat ca vântul pedeștri și pe cai
Să facem zidul tare la marginea cetății
Și-alăturea de Mircea, de Ștefan și Mihai,
Am ridicat spre ceruri statuia libertății.

    La Alba în cetate s-a scris pentru vecie
Hrisovul cel de veacuri pecetluit cu dor,
S-avem pe cerul nostru o sfântă Românie
Și-un singur steag pe lume, un mândru tricolor.

Dar au venit vrăjmașii din nou să ne despartă
Și-au pus hotar de sârmă între Siret și Prut
Și ne-au răpit Ardealul de parcă niciodată
N-a fost pământul nostru în care ne-am născut.

S-au risipit vremelnic acele clipe-n nori
Și ne-am trezit deodată c-un vânt din răsărit,
Ce ne-a luat pe aripi de vulturi răpitori,
Să ne sădească-n inimi un cântec nedorit.

Și s-a întins frăția pe drum vreo cinci decenii,
Dar a sunat un clopot, ori toaca a bătut,
Să fim la liturghie, chiar la-nceputul iernii,
Să facem parastasul durerii ce-a durut.

Și ne-a bătut pe umeri un vânt de libertate
Să punem adevărul pe soclul lui de fier,
Căci a sosit momentul s-avem și noi dreptate
După atâta vreme, cât ne-am rugat la cer.

Din volumul „Sfințenie și vecie: Reflecții la Centenarul Marii Uniri”, pp. 21-23



IUBIȚI ROMÂNIA!

FOTO: Doina Dobreanu și Liviu Sbanca


duminică, 19 noiembrie 2017

Prof. Nicolae Bucur și Cosmina Oltean, La Sărbătoarea cărţii: „Ctitori de neam. Dascăli de ieri şi de azi” , vol. III, 2017

Toplița, 21 noiembrie 2017

Cosmina Marcela OLTEAN 

În urmă cu exact o lună, noul volum din Ctitori de neam. Dascăli de ieri şi de azi se lansa la Şcoala Gimnazială Liviu Rebreanu din Miercurea-Ciuc. Pe 21 noiembrie, lansarea a avut loc şi la Topliţa, în sala festivă a Şcolii Gimnaziale Miron Cristea, unde s-au adunat multe cadre didactice din zona Topliţei pentru a lua parte la un eveniment important pentru fiecare dintre aceştia: lansarea unui volum dedicat lor, activităţilor continue şi eforturilor depuse în modelarea generaţiilor tinere. Evenimentul a fost unul cu, despre şi pentru dascălii de ieri, de azi şi de mâine, iar seria de volume va continua să crească atâta timp cât scopul iniţial al echipei nu se va pierde, iar dorinţa de a continua va exista.
Iniţiat de Asociaţia Învăţătorilor Harghiteni, proiectul a fost finanţat de Consiliul Judeţean Harghita, iar prin noul volum e dusă mai departe dorinţa şi speranţa cu care a debutat proiectul în 2011 cu primul volum, urmat de volumul II un an mai târziu. Evenimentul, moderat de d-na Anda Ianoşi, Director a Şcolii Gimnaziale Miron Cristea şi de d-na Inspector Elena Mândru, preşedinte al Asociaţiei Învăţătorilor Harghiteni, a fost o dicuţie deschisă în care fiecare dascăl prezent a fost invitat să dea curs propriilor gânduri şi emoţii. Dascălul zideşte şi construieşte, iar aceste volume vor ţine cuvânt tipărit peste ani despre cei care şi-au pus amprenta asupra copiilor şi a şcolilor în care au activat, aceste volume sunt file din istoria şcolilor noastre, spunea atât de frumos d-na Elena Mândru.
În cele trei volume s-au adunat deja un număr de 301 eseuri despre dascăli ai judeţului nostru, despre cei care au susţinut viaţa şcolilor nostre. La materializarea celor trei volume s-au implicat peste 600 de colaboratori, iar felicitările se cuvin adresate echipei, nu doar iniţiatorilor proiectului, sublinia d-na Mândru, care a dorit să evidenţieze implicarea deosebită a d-nei profesor Doina Dobreanu în apariţia primului volum, a d-lui Doru Ocatvian Bucur pentru volumul II şi a contribuţiei d-lui profesor Zorel Suciu pentru concepţia grafică a celor trei volume. Cel mai recent volum, în care au fost conturate 71 de portrete de dascăli harghiteni, este dedicat Centenarului Marii Uniri, motiv pentru care a fost numit Ctitori de neam şi care, aşa cum spunea d-na Anda Ianoşi, va servi drept lecţie de istorie pentru elevi, pentru că evocă în paginile sale dascăli care nu mai sunt printre noi, dascăli care sunt, dar nu sunt uitaţi nici dascălii care vor scrie poveştile de mâine.    
În zi de sărbătoare, evenimentul a fost deschis de părintele Adrian Stoian cu rugăciune şi cu o menţiune: cartea este un mijloc prin care poţi deveni ceea ce vrei să devii. D-na profesor Doina Dobreanu, prima dintre dascălii care au luat cuvântul, vede aceste cărţi ca pe o invitaţie la nemurire, sunt cărţi ce ne oferă modele de iubire. Pe cei care cred ca nu mai avem modele, d-na Dobreanu îi îndeamnă să nu uite de dascăli pentru că nu ne-am pierdut modelele, dar ele trebuie întâi recunoscute, apoi apreciate şi urmate.
Aşa cum atrăgea atenţia şi d-na prof. Cosmina Nan de la Liceul Teoretic Sf. Nicolae din Gheorgheni, recunoştinţa faţă de un profesor trebuie arătată atunci când e simţită, atunci când încă se poate şi nu postum pentru că oricine simte o bucurie atunci când cineva se întoarce la el cu recunoştinţă, când simte că a avut impact asupra vieţii cuiva. Aceasta e şi bucuria supremă a unui dascăl. În primele pagini ale volumului III, insp. școlar prof. Elena Mândru scrie că dascălii sunt cei care intră în viaţa copiilor, lasă o amprentă şi devin parte a unei temelii solide în construcţia personalităţii lor. După cum ştim cu toţii, educaţia adevărată şi completă vine în egală măsură din familie şi de la şcoală, iar în sala de clasă elevul trebuie să găsească o a doua familie.
Elevi talentaţi ai Şcolii Gimnaziale Miron Cristea au făcut daruri muzicale educatorilor, învăţătorilor, profesorilor şi directorilor de şcoli prezenţi în sală. Evenimentul, o sărbătoare a dascălilor, a fost astfel animat de momente artistice susţinute de Oana Maria Coja, Laurenţiu Timar, Mădălina Roman, Roxana Truţa, Pavel Ricean, Dragoş Văsălagă, Darius Szeocs-Braic, Cezara Natea-Ţepeş, Alexia Bucur şi nu în ultimul rând prof. Bodor Lorand şi Lucica Cucuiet. Cu gândul la sărbătorile care se apropie, seara s-a încheiat cu câteva colinde.    


         Un discurs nerostit                 
Prof. Dr. NICOLAE BUCUR
      
Mă simt onorat să particip la evenimentul organizat de Dvs. mai ales că-i vorba de o carte dedicată dascăliloreducatori, învăţători, profesori. Aceştia, în vremuri îndepărtate, au fost supranumiţi apostoli în popor, cei care aveau menirea de a deschide ochii minţii poporului, a le arăta folosul ştiinţei, frumuseţea învăţăturii... Avocatul, publicistul şi omul politic Vicenţiu Babeş (1821-1907), acum două secole, avea să se adreseze acestei elite a societăţii: „Învăţători! Pricepeţi-mă, fiţi înţelepţi, fiţi curaţi, fiţi zeloşi, fiţi patrioţi buni, români adevăraţi, oameni de omenie, fiţi în tot minutul gata spre a da seamă de purtarea voastră, de faptele voastre”.
  Revenind la timpurile noastre, noi, dascălii va trebui să reflectăm mai des şi la spusele lui Nicolae Iorga, atât de adevărate şi actuale, mai ales în acest mileniu: „Copiii învaţă bunătatea de la natură iar răutatea de la oameni”.
       Atent la cele rostite aici pe marginea noului volum dedicat acestei minunate bresle, încărcat şi de atmosfera anotimpului de afară, mi-a venit în minte un citat celebru din Nichita Stănescu. Vreau să Vi-l împărtăşesc şi Dvs. Sună atât de scurt şi foarte înţelept: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă”. Da! splendid...!!! Aşa cum s-a dorit şi această sărbătoare a cărţii, pentru că, dacă roadele grădinilor şi ogoarelor se culeg toamna, de ce n-am face şi noi la fel cu privire la roadele spirituale.
       Cartea de faţă, ca şi celelalte două volume şi poate se trudeşte şi la altele, va deveni în timp o frumoasă şi adevărată moştenire pentru generaţiile ce ne vor urma. Nu spun o noutate, dar cărţile de acest fel, literatura de confesiuni, mărturii, file de jurnal, scrieri cu vădit caracter biografic şi autobiografic, acele profile de personalităţi, au fost şi vor rămâne, poate cele  mai atractive şi interesante.
       O astfel de carte e o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi, plină de reuşite şi satisfacţii, din care nu pot lipsi, evident, nici tristeţile, amărăciunile. Pentru că, vrem nu vrem, varietatea, farmecul şi frumuseţea vieţii se compune din umbre şi lumini, cum grăieşte un personaj tolstoian. Pentru Franz Kafka „cartea trebuie să fie un spărgător de gheaţă care distruge mările îngheţate dinăuntrul sufletelor noastre”. Nu cred însă că, în cazul de faţă, ar trebui să ne întindem până aici.
       În tinereţea mea dascălii m-au sfătuit să apelez la această consideraţie: „Cel mai bun lucru dintr-o carte nu constă în ceea ce conţine, ci în gândurile pe care ţi le sugerează, la fel precum muzica nu rezidă în tonalitatea ei, ci în ecourile care ajung în inima noastră”.   
        Nu mi-a trecut prin mână doar câteva file de „portrete” din vol. III,  deşi mi le-aş fi dorit să le pătrund şi pe celelalte două. Îmi permit, deci o anticipare, şi gândesc că şi acest recent dar spiritual, se vrea o CARTE care nu numai elogiază pe CEI care se ocupă cu învăţătura, comportamentul, educaţia, ci devine interesantă cititorului de toate vârstele pentru ineditul informaţiilor. Pentru realizarea cărţii - document Ctitori de neam - Dascăli de ieri şi de azi, atât de bogată în amintiri şi fapte măreţe ale dascălilor meleagurilor noastre, aducem şi noi, deosebite mulţumiri membrilor Asociaţiei Învăţătorilor Harghiteni– preşedinte prof. Mîndru Elena, inspector şcolar, colectivului redacţional, editorului şi tuturor celor care s-au străduit la elaborarea materialelor şi punerea lor în pagini. Vreau să cred, că cititorul la finele lecturii unei asemenea cărţi va putea zice: am citit cartea, dar înainte de toate, am cunoscut nişte Oameni. „Cărţile care ne plac sunt urne pline de amintiri” - fie să se împlinească această cugetare a lui Mihail Sadoveanu.



Doina Dobreanu: 

Un moment magic trait la Şcoala Gimnazială Miron Cristea din Toplița, în Sala Unirii! 
Felicitări Asociatiei Invatatorilor Harghiteni, doamnei inspector Elena Mîndru, gazdelor si tuturor celor care au contribuit la realizarea cărții si a bucuriei întâlnirii noastre in acea zi binecuvântată de 21 noiembrie 2017 - Intrarea Maicii Domnului în Biserică! 

Portretele corifeilor Unirii: prof. Doru Octavian Bucur. 
Foto: prof. Cucuiet Lucica-Ioana, Cosmina Oltean

















joi, 2 noiembrie 2017

DASCĂLII NOȘTRI, în volumul CTITORI DE NEAM, vol. 3, 2017

Sub egida Asociației Învățătorilor Harghiteni, s-a realizat lucrarea CTITORI DE NEAM, coordonatorul fiind Doamna Inspector Școlar LENUȚA MÎNDRU.
Au apărut trei volume, în 2011, 2012 și 2017.


Volumul al treilea a fost recent lansat la Miercurea Ciuc.
În fiecare volum sunt omagiate și cadre didactice ale Liceului din Subcetate care au activat în această instituție.


În cel din urmă volum sunt prezentate cadrele didactice care s-au pensionat în ultimii ani, sau urmează să se pensioneze:
Prof. Ioan Cutlac
Educ. Rafila Oană
Înv. Înv. Melania Dinu
Înv. Maria-Dorica Țepeluș
Înv. Lenuța Todor

Prof. Ilyes Elemer

IOAN CUTLAC

Născut în 1950, în localitatea Budoi, comuna Popești, județul Bihor, a absolvit Facultatea de Filologie, Secția Limba și literatura rusă – Limba și literatura română, la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, curs de zi, în anul 1973.
Prin repartiție guvernamentală, a fost numit profesor pe catedra de limba si literatura rusă - limba şi literatura română la Liceul Teoretic Subcetate. A profesat, până la pensionare, la Liceul din Subcetate (1973-1979) și la Şcoala Generală nr. 3 coordonatoare  Subcetate (1979-1984, timp în care a îndeplinit funcția de director coordonator); apoi, concomitent, la Şcoala Generală nr. 3 Subcetate (1984-1989) și la Liceul Industrial Subcetate (1978-1990); în continuare, a rămas profesor titular la Liceul din Subcetate numit pe rând Liceul Teoretic „Miron Cristea” (1990-1996), Grup Școlar Industial „Miron Cristea” (1996-2001), Grupul Școlar „Miron Cristea” (2002-2006), Liceul Tehnologic „Miron Cristea” (2006-2012),  Liceul „Miron Cristea” (2012-2017 , predând limba și literatura română - limba și literatura rusă (1984-1989), apoi limba și literatra română (1990-2017), cu activitate didactică și management – director adjunct (2002-2016).
În comuna Subcetate, domnul profesor Ioan Cutlac a desfăşurat timp de 44 de ani o exemplară activitate didactică, caracterizată prin profesionalism, exigenţă, seriozitate, sobrietate, aspiraţie permanentă spre autoperfecţionare.
A participat la diferite cursuri și stagii pe perfecționare profesională și didactică: Programe de formare  continuă vizând reforma învăţământului preuniversitar - 1998/2000:CCD „Apaczai Csere Janos”- 40 de ore; Curs de formare periodică în  specializarea Limba si literatura  română - noiembrie 2002: Universitatea  „Babeş-Bolyai”  din Cluj-Napoca; Curs de Iniţiere în tehnica de calcul - mai - iunie 2004, CCD  „Apaczai Csere Janos” - 30 de ore; Curs de Reabilitare a învăţământului rural: Proiectul pentru învăţământul rural  RO 4691- septembrie 2006 - ianuarie 2007; Proiectul transfrontalier, Predarea limbii şi literaturii române la standardele europene de calitate – noiembrie 2007; Program de dezvoltare profesională – Atestat Seria B, nr. 0028793/ 21.02.2008; Curs de formare profesională Utilizarea calculatorului în procesul de predare-învăţare-evaluare cu ajutorul TIC, Siveco, Nr. 968/19.09.2008; Programul de formare Continuă a Personalului de Conducere, Îndrumare şi Control în Învăţământul Preuniversitar – DPPD Bacău, nr.466/ 2009; Programul naţional de dezvoltare a competenţelor de evaluare ale cadrelor didactice(DeCeE) – Seria B, nr. 0092842/10.02.2009.
Un moment important în formarea profesională a profesorului Ioan Cutlac îl reprezintă anul 1987, când a obținut gradul didactic I, cu lucrarea „Studiul confruntativ al categoriei de gen în limba rusă şi română şi implicaţiile de predare”, susținut la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
În cadrul colectivului didactic, a fost preţuit pentru autoritatea şi experienţa sa în calitate de director și director adjunct, coordonator al unor comitete, comisii, echipe de lucru precum: Calitate/CEAC – conducere operativă, Comisia de Disciplină, Curriculum, Formare/RDP, PAŞ/ PDI, Patrimoniu, Protecţia muncii, PSI, Igienico-sanitare ş .a., dovedind nu doar aptitudini și competenţe organizatorice: organizarea muncii, controlul, îndrumarea, evaluarea şi stimularea activităţii, ci și aptitudini şi competenţe importante în relațiile cu colectivul didactic și cu elevii, în gestionarea crizelor şi a conflictelor: înţelegere, răbdare, echitate, exigenţă, meticulozitate.
Munca la catedră a profesorului de limba română Ioan Cutlac a fost răsplătită prin rezultatele elevilor săi la examenele de bacalaureat și la olimpiadele școlare, precum: locul II la etapa județeană, ocupat de elevele Maria Cotfas, clasa a XI-a, în 1995 și  IonelaTodor, clasa a XI-a, în 1999;  locul I la etapa județeană, cu participare la etapa națională, a elevei Emanuala Dobrin, clasa a X-a, în 2004 și în 2005 (clasa a XI-a); mențiune cu media 8,35 la etapa județeană a elevei Elena Suciu, clasa a XI-a, în 2002.
Ioan şi Sofia Cutlac sunt dintre puţinii intelectuali care au venit şi au rămas la Subcetate până la pensionare, fiind modele de profesionalism, moralitate şi conduită aleasă, de omenie şi smerenie, de perseverenţă şi hărnicie, de echilibru, sobrietate şi armonie familială.
„E greu să descriu în cuvinte darurile primite de la părinții mei, mărturisește fiul lor, Marius Cutlac. Sunt nenumărate exemple care mi-au rămas în minte și îmi călăuzesc judecata în viața de zi cu zi sau în momente de cumpănă. Seriozitate, răbdare, devotament, perseverență, bun simț, respect, cinste. Sunt lecții care mi-au fost „predate” prin puterea exemplului, văzut în școală din postura de simplu elev, acasă - martor al efortului permanent pentru buna-creștere a celor doi copii, dar și în implicarea lor în viața comunității.”



În anul 2015, când se împlineau 350 de ani de la prima atestare documentară a școlii din Subcetate, condusă de dascălul George, absolvenții primei promoții a Liceului - generația de aur – s-a reîntâlnit după 50 de ani. Profesorul Ioan Cutlac, director djunct, se adresa sărbătoriților și celor care reprezentau a 50-a promoție de absolvenți ai liceului astfel, făcând o retrospectivă a învățământului liceal la Subcetate din această perioadă, ca parte a învățământului românesc:
„În data de 26 mai 1965 au absolvit cursurile Liceului din Subcetate 41 de elevi, cu 11 clase, îndrumați de un colectiv de 15 dascăli tineri, inimoși, dornici de afirmare.
Nu s-au plâns că ar fi o generație de sacrificiu, deși au fost, ci au luat viața așa cum le-a oferit-o societatea, vremurile din a doua jumătate a veacului trecut. Au gândit, au creat și au muncit, arzând, topindu-se și luminând pentru semeni, pentru societate, pentru neam, după nevoie. Au primit puțin de la părinți, puțin de la dascăli, puțin de la societate și au dat tot ce au avut mai bun pentru ocrotirea neamului, pentru prosperitatea țării, pentru progresul societății în plan spiritual, economic, cultural, artistic și chiar sportiv și politic. Cei mai mulți au împărțit lumina științei, lumina cărții și învățătura cealaltă, sufletească, multor generații de la catedră, inclusiv cea universitară. Unii au ocrotit sănătatea populației, au slujit în apărare sau au lucrat în alte domenii ca specialiști de înaltă calificare, oameni foarte importanți pentru societate. Elevii, dar și copiii și nepoții acestora sunt profesioniști deosebiți, căutați și respectați pentru calitatea lor de specialiști și de oameni.
În fața atâtor personalități remarcabile, te întrebi care este cheia succesului. După așa strălucită experiență de viață, cei mai mulți invocă munca, una tenace, sistematică, susținută de judecăți realiste, decizii chibzuite, raționale, uneori inspirație, alteori intuiție corectă, neratarea oportunităților și peste toate măcar un dram de noroc. Și pe lângă atâtea calități individuale, nativ intelectuale și de caracter, au avut parte de mai mult noroc decât generațiile din ultimii ani. Erau copii de la țară, modești, dar dornici să-și depășească condiția, mândri și ambițioși, neclintiți în hotărârile luate. Au fost susținuți total de către părinți și autorități, la cât sprijin material își puteau permite familia și societatea în acele vremuri. Lumea era în reconstrucție, în edificare, iar nevoia de specialiști era ridicată. Orânduirea socială și ordinea politică erau favorabile afirmării specialiștilor cu pregătire superioară, iar cei cu pregătire medie își găseau și ei sigur un loc de muncă bine plătit. Erau garantate nu numai locurile de muncă, unora li se asigurau și locuințele, era creat cadrul de afirmare a tânărului specialist după pregătire, după importanța, după valoarea activității desfășurate.
Nu e mai puțin adevărat că în primele decenii de ființare, elevii Școlii din Subcetate au beneficiat de un colectiv didactic exemplar prin formație, prin devotament, prin responsabilitate, prin conștiinciozitate, prin altruism și exigență – numai personalități demne de o strălucită carieră universitară. Toți - modele vii, reale, pentru discipolii lor și pentru comunitate!
Elevii de azi ai Liceului „Miron Cristea” - Subcetate, au avut în fața lor, în acea zi de mai 2015, adevărați învingători, adevărați campioni ai performanței, cei mai buni dintre cei foarte buni. Au reușit să obțină doar prin eforturi proprii, cu mijloace puține, cu resurse extrem de modeste, realizări cu totul și cu totul remarcabile. Școala se poate mândri cu ei și cu dascălii lor. Merită toată admirația și cele mai sincere felicitări.”
Mulțumim, domnule Profesor Ioan Cutlac! Ați fost și rămâneți reper de profesionalism și omenie, nu doar pentru fiii dumneavoastră, ci pentru toate generațiile de elevi care au trecut prin Liceul din Subcetate în perioada 1973-2017.
Profesor Doinița-Ana Dobreanu

RAFILA OANĂ (MARCU)

MOTTO:“Educatoarea  joacă  oarecum  rolul  cristalului care  polarizează  lumina  difuză  și  o  transformă  în  raze,  care  se  răspândesc  într-un splendid curcubeu”.
(S. Herbiniere-Lebert)

Născută la 12 august 1953 din părinții Dumitru și Maria Marcu în comuna Doștat, jud.Alba-sat Boz unde a absolvit școala generală de opt clase. În anul 1973 a absolvit cursurile Liceului Pedagogic Sibiu, specializarea educatoare, apoi a fost numită pe postul de educatoare din satul Bogatu-Roman din Sibiu. În anul 1974, după căsătorie, s-a stabilit în localitatea Subcetate-Harghita, urmandu-și soțul care este preot. În 1975 a adus pe lume primul copil, motiv pentru care abia în 1976 a început serviciul la Grădinița nr.2 Sărmaș- Hodoșa. În următorii ani a mai adus pe lume încă doi copii, după care a venit să lucreze în anul 1988 la Grădinița nr.1 Subcetate- Harghita. Pe parcursul acestei perioade și-a susținut cu succes toate gradele didactice: în 1977-definitivatul, în 1987-gradul II și în 1993- gradul I.
În anul 1996 am devenit colega doamnei Oană Rafila de la care am învățat multe lucruri atât legate de meseria de educatoare cât și de viața de zi cu zi. Privind în urmă, zăresc o doamnă care m-a întâmpinat în prima mea zi de muncă cu zâmbetul pe buze, cu ochii senini și sufletul deschis, invitându-mă să cunosc clădirea și încăperile grădiniței unde urma să imi desfășor activitatea cu copiii împreună cu dânsa. Am avut norocul și onoarea să lucrez alături de această doamnă timp de 17 ani, pană în anul 2013 cand doamna Oana Rafila s-a pensionat, perioadă în care am avut alături nu o colegă ci o a doua mamă. În toți acești ani, așa cum grădinarul iși îngrijește florile, și-a primit copiii pe care i-a iubit și ocrotit din tot sufletul.



La fiecare început de an reușea cu vocea ei calmă și blândă să-i înveselească pe cei triști și sfioși, să-i potolească pe cei îndrăzneți, să fie, în sufletele copiilor încărcate de emoție și candoare, ferestra deschisă către ceea ce este mai frumos în lume.
Model de dăruire profesională, puternică, veselă și tenace a conturat atât copiilor cât și mie o personalitate puternică, un exemplu de urmat, știind mereu să îmbine armonios seriozitatea cu veselia, bucuriile cu tristețile, realizările cu eșecurile. Dânsa m-a făcut să înțeleg că pentru acestă meserie trebuie să fi născut. Pe tot parcursul carierei sale a muncit cu sufletul, i-a plăcut să știe că acele ființe drăgălașe care vin zi de zi la grădiniță, vin cu zâmbetul pe buze abia așteptând să-și vadă doamna. A știut întotdeauna ce-i bucuria unui copil, ce-i tristețea lui, ce-i sărăcia și neputința, ce-i speranța și umilința, a știut să transforme răul în bine, cu gândul mereu la Dumnezeu.
S-a dedicat învățămantului și a știut mereu să se bucure de frumusețea acestei profesii, implicându-se mereu în activitățile școlare și extrașcolare, lăsând o amprentă semnificativă în școală și în societate, în activitățile de educație pentru drepturile omului și ale copilului, în conducerea de comisii metodice.
Câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat de la doamna Rafila sunt: funcția e trecătoare, dar trebuie să-mi îndeplinesc sarcinile de la locul de muncă, fără a-mi neglija familia și fără să uit că viața mi-a fost dată s-o trăiesc cu intensitate maximă. Mă bucur că este sănătoasă și îi doresc în continuare să se bucure de pensie și să aibă parte de o viață liniștită cu sănătate, să se bucure de familia dumneaei și de frumoșii nepoți pe care îi are. Puțini sunt aceia care s-au autodepășit punând în profesie pasiunea extremă, dăruire, sacrificiu și multă dragoste.
Profesia de educatoare este complexă şi nobilă, dificilă, dar şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, în care ”a şti” nu înseamnă nimic, dacă ştiinţa ta nu o împărtăşeşti copiilor cu emoţie şi forţă spirituală.
Prof. înv.preșcolar Tompea Daniela


MELANIA  (ȘIMON) DINU 

S-a născut în anul 1956 în localitatea Subcetate. Iubirea față de copii i-a călăuzit pașii spre profesia de dascăl. Urmează cursurile Liceului Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc, absolvind în anul 1976. Își începe activitatea didactică pe meleaguri natale, la Liceul Miron Cristea din Subcetate. În anul 1981, în urma restrÂngerii de activitate, predă ca suplinitor, la aceeași școală, mai multe discipline: limba română, istorie, educație fizică. Suplinește până în anul 1985, an în care devine pedagog la internatul liceului, până în 1987.  Revine la pasiunea ei, de a preda celor mici, în anul 1988, profesând timp de doi ani la Școala Generală din Hodoșa. Își continuă activitatea la liceul din Subcetate din 1990 până în prezent (2017), călăuzind ultima generație de copii spre lumina cunoașterii. Se împlinește pe plan familial în anul 1980, căsătorindu-se cu domnul Dinu Marian, profesor de geografie. Familia se întregește prin nașterea celor două fiice minunate: Maria și Doriana.
Se spune că învățătorul este cel care pune temelia cunoașterii și îi ajutã pe copii să facã primii pași în dezvoltarea lor intelectuală si morală.  Într-adevăr, pentru cei mai mulți dintre noi, figura doamnei învățătoare rămâne întipărită în  minte ca o amintire caldă si frumoasã menită parcă să ne ajute să alegem calea cea bună atunci când ne aflăm la răscruce. Blândetea si răbdarea cu care dascălii ne-au învățat să scriem si să citim primele cuvinte sunt calitătile care, din când în când, ne determinã să spunem, dacă nu direct persoanei care a avut un aport esențial la formarea noastră ca oameni, măcar în gând, “Multumesc, doamna învățătoare!”
Doamna Melania, cum noi toți îi spunem de ani întregi la Subcetate, este un om de excepţie cu mare pasiune pentru carieră, crescând multe generaţii de oameni adevăraţi, oferindu-le toate condiţiile să se poată dezvolta şi să devină oameni destoinici şi folositori societăţii.



A fost învăţătoarea mea, eu începând clasa I în anul 1976. ,,Tovarășa învățătoare” tocmai absolvise Liceul Pedagogic din Odorheiul Secuiesc și s-a intors în satul natal să educe copii. Eram fascinați de frumusețea ei. Abia așteptam să revenim a doua zi la școală sa ne întâlnim cu dumneaei.  Este OMUL datorită căruia eu, astazi, sunt dascăl. Este OMUL care ne-a iubit pe toți copiii din clasă în mod necondiționat. O respect pentru profesionalismul, inteligenţa, devotamentul, prietenia, omenia, blândeţea, răbdarea, calmul, şi dragostea cu care ne-a tratat în  clasă, copii fiind. Ne-a oferit  o copilărie superbă.
Este o învăţătoare de mare clasă, excepţională şi mi-a insuflat de mic copil dragostea pentru  educaţie şi umanitate, dar mai ales pentru respect. A fost și este o mare sursă de inspiraţie pentru mine şi pentru colegii care au avut și au fericirea şi onoarea să o cunoască.  Doamna Melania, posedă un dar aparte în predarea lecțiilor, posedă un dar aparte în a se face iubită și prețuită de copii și de părinții acestora.
S-a coborât la nivelul nostru, a ştiut să fie flexibilă cu noi  din dorinţa de a ne creşte drept influenţându-ne să avem visuri mari de viitor, inspirându-ne prin exemplul personal care a contat pentru noi, mult mai mult decât un munte de cuvinte.
Ne-a făcut să vedem lumea prin ochii ei de om sensibil cu inimă uriaşă, de intelectual cu suflet nobil, şi de multe ori învăţam, numai de dragul ei, să nu o întristăm. Ne-a făcut să ne simţim, toţi, foarte importanţi.
Am iubit-o în unanimitate pe învățătoarea noastră. Era foarte adânc înfiptă în inimile noastre micuţe. A demonstrat ce înseamnă să fii om adevărat, să trăieşti cu pasiune şi dragoste pentru alţii, să fii prieten adevărat. Ne-a dovedit că se poate să fiI om  prin dragoste sinceră, curată, pentru cei apropiaţi, fără interese personale meschine.
Cu respect pentru doamna mea învățătoare,
 Ana-Aurelia Dobrean(Rotaru)



MARIA-DORINA ȚEPELUȘ (URZICĂ)

În anul 1956, se năștea la Subcetate, într-o familie de oameni harnici și gospodari, Dorina Urzică. A avut o copilărie fericită, lipsită de griji, cu o educație aleasă, învățând de la părinți să fie dreaptă, muncitoare și cu dragoste față de semeni. Dragostea ei s-a răsfrâns mai ales asupra copiilor, alegând să urmeze cariera de dascăl.
În anul 1976, devine absolventă a Liceului Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc. Proaspătă dăscăliță, a ales să-și îndeplinească misiunea în locurile natale. În urma repartiției, lucrează la Liceul din Subcetate, timp de trei ani, ca învățătoare. Între anii 1979-1982, din cauza restrângerii de activitate, predă limba română, ca profesor suplinitor. Își reia activitatea de învățătoare în anul 1982, predând la școala primară din satul Călnaci, comuna Subcetate. Din anul 1988 până în anul 1991 devine educatoare în două sate ale comunei: Filpea (două zile pe săptămână) și Călnaci (trei zile pe săptămână).
Revine la școala din centru, Liceul Miron Cristea, în anul 1991, unde lucrează până la pensionare, în anul 2016. Își susține gradul didactic didactic I, în anul 1995, cu lucrarea întitulată: Rolul cunoașterii istoriei în direcția educării patriotice a elevilor din ciclul primar.
În anul 1988, se căsătorește cu Țepeluș Dumitru, profesor de istorie, familia întregindu-se prin nașterea fiicei lor, Ioana, în anul 1989.
Doamna învățătoare ne mărturisea în 2002: „Am dezvăluit micilor mlădițe ale consătenilor mei nu numai buchiile cărților, ci și buchiile omeniei, cinstei, ale comportamentului civilizat, contribuind la clădirea de caractere. M-am titularizat în momentul în care fosta mea învățătoare s-a pensionat, preluând nu doar ștafeta, ci mai ales responsabilitatea datoriei împlinite cu competență și conștinciozitate. Mă frământ și mă întreb permanent cum trebuie să gândesc, să simt, să acționez, să iubesc, să creez ca să aprind spiritele discipolilor mei.” [2]



Pot spune, în calitate de colegă, că frământările dumneaei nu au fost zadarnice. A reușit să sădească în sufletele elevilor flacăra cunoașterii, i-a modelat pentru viață, a clădit oameni. Știa că truda învățătorilor de azi va lumina chipurile oamenilor de mâine.
O fostă elevă mărturisește:
„A fi dascăl e un dar de la Dumnezeu, e modul prin care o fiinţă are puteri imense de a zidi din firicele de nisip - copii firavi, măreţe castele - oameni în adevăratul sens al cuvântului.
Cu siguranţă fiecare persoana păstrează, într-un colţ ascuns al sufletului, amintirea doamnei învăţătoare. Îmi amintesc acum şi cred că îmi voi aminti mereu prima zi de scoală, în care priveam spre un chip blând pe care îl asemănam  unei lumini într-o mare de întuneric şi ne întrebam cine e zâna care ne vorbeşte atât de frumos. Doamna Dorina a fost pentru noi o a doua mamă, aripa ocrotitoare spre care alergam mereu. Cu toţii cunoaştem expresia „copii cuminţi şi babe frumoase” şi evident că nici noi nu am ieşit din tipar făcând nenumărate năzbâtii. Dar ştiam că, indiferent de situaţie, doamna noastră era acolo, fie să ne ia apărarea, fie să ne certe, aşa cum o meritam. Atunci nu conştientizam şi probabil de asta nu apreciam multe lucruri, dar acum, odată cu trecerea anilor, realizăm cu câtă dragoste, dăruire şi pasiune ne-au fost purtate mânuţele, până când fiecare bastonaş era perfect.
Doamna Ţepeluş Dorina a fost, este şi va fi, atât pentru mine cât şi pentru colegii mei, persoana care ne-a deschis multe orizonturi, datorită căreia majoritatea dintre noi suntem astăzi, fie studenţi, fie angajaţi în diferite domenii. Simţeam în fiecare zi dragostea ce ne-o purta, dorința de a ne învăţa cum să facem faţă în acest imens Univers, pasiunea cu care ne îndruma mereu paşii. Chiar şi atunci când ne certa vedeam în ochii doamnei învăţătoare un ocean de iubire şi ştiam că o face pentru binele nostru, pentru că îi păsa cu adevărat de al nostru viitor. Rememorez adesea cu ai mei colegi momentele din primii ani de şcoală, în care cel mai des se auzea „Doamna, eu nu pot, eu nu am înţeles...”, iar un chip cald se apropia de noi, asemenea unui înger trimis din cer, şi cu un glas suav relua datele problemei. Oare cum poate să încapă atâta răbdare şi iubire într-o singură fiinţă? Această întrebare a fost şi va rămâne un mister pentru noi.
Vă mulţumim, doamna învăţătoare, pentru că existaţi, pentru tot ce aţi făcut pentru noi şi pentru toată dragostea ce aţi revărsat-o asupra noastră şi pentru tot ceea ce suntem astăzi.” (Adriana Muscă, studentă la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Cluj-Napoca)
Marii învățători nu sunt aceia care dețin cele mai multe cunoștințe, ci cei care știu să transmită cunoștințe. Marii învățători sunt umili, vorbesc în cuvinte simple, nu au nevoie să impresioneze prin cunoştinţele lor. Marii învăţători sunt plini de răbdare, amabili, respectuoși, optimiști. Marii învăţători demonstrează, nu impun. Marii învăţători înţeleg faptul că erorile preced adeseori învăţătura. Cunoscând toate acestea pot spune că doamna Țepeluș Dorina a fost o mare învățătoare, iubită de elevi, dar și de colegi, prieteni, săteni.
A fost o onoare să lucrez alături de doamna învățătoare Țepeluș Dorina, inspirându-mă în activitatea mea didactică. O admir și o respect pentru tot ceea ce a înfăptiut în cariera sa.
Prof. înv. primar Oană Viorica

 ILEANA TODOR (DUMBRĂVEANU)



S-a născut în anul 1957, la Batoș, județul Mureș. Absolventă a Liceului Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc în anul 1977, și-a dorit să lucreze într-o școală mică și liniștită, astfel își începe activitatea în satul Filpea care se află la patru kilometri de centrul comunei Subcetate. Pentru că este originară din Toplița, făcea naveta, însă iarna s-a stabilit temporar acolo, locuind în școală, într-o sală de clasă. Aveam o lampă cu petrol și un pat cu saltea de paie, își amintește d-na învățătoare. Deși, în acea perioadă, condițiile erau vitrege, și-a dedicat cu dragoste și pasiune treisprezece ani din cariera de dascăl în formarea elevilor din acea școală, tot aici obținând toate gradele didactice: definitivatul în 1980, gradul II în 1985 și gradul I în 1990. Astăzi, școala de pe Filpea îi apare în suflet ca și atunci: un mic castel într-un peisaj de basm, unde cântecul păsărilor se împletește cu glasurile cristaline ale copiilor.[1] Nu pot să nu menționez faptul că ziua în care a pășit pentru prima dată în satul Filpea coincide cu ziua în care l-a cunoscut pe viitorul soț, stabilindu-se astfel definitiv în Subcetate. Căsnicia le este binecuvântată cu unicul lor copil, Alina. Pe lângă faptul că era o învățătoare minunată, devine o soție și o mamă devotată, luptând din răsputeri pentru binele familiei.
În anul 1990 se transferă la școala din Hodoșa, unde profesează trei ani, apoi, din 1993 până în 2017, la Liceul din Subcetate, acolo unde am și cunoscut-o: sociabilă, caldă, sensibilă, optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze, dar și cu un desăvârșit tact pedagogic, reușind să atragă elevii de partea sa prin modul în care știe să-i abordeze, bucurându-se de un respect deosebit din parte acestora.
Le-a insuflat dragostea și pasiunea pentru studiu, dar și pentru tradițiile și dansurile locale. A înființat o formație de dansuri populare, numită Varvigeanca, cu elevii clasei a II-a, pe care i-a instruit și îndrumat până în clasa a XII–a și cu care a participat la diverse festivaluri de folclor. Apoi a luat-o de la capăt cu altă generație de elevi dornici să ducă tradiția mai departe. Dar pasiunea doamnei învățătoare nu este numai pentru dansului popular, ci și pentru cântecul popular. În tinerețe, chiar s-a gîndit să îmbrățișeze o carieră artistică, cântând pe câteva scene din țară: Cluj, Suceava, Baia-Mare, însă cea mai importantă participare a fost la Festivalul Maria Tănase, de la Craiova din anul 1980, fiind singura reprezentantă din județul Harghita. A ales totuși ca singurul ei public să fie proprii elevi.
Toate calitățile pe care le-am descoperit la colega mea au fost confirmate și întărite atunci când a devenit învățătoarea fiicei mele. Este minunat să știi că propriul copil se află în mâinile unei învățătoare înarmată cu tot ce are nevoie un dascăl: prefesionalism, înțelepciune, blândețe, răbdare, pasiune, bunătate, seriozitate, dar mai ales dragoste față de copii.
Elevii mărturisesc:
„Pe doamna învățătoare am adorat-o încă din prima clipă în care am văzut-o. După zâmbetul larg și sincer pe care îl avea în fiecare dimineață, mi-am dat seama că este o persoană minunată. Munca ei alături de copii era o adevărată pasiune. S-a apropiat de noi cu căldura unei mame, ne-a iubit și ne-a învățat să prețuim cartea, tradițiile și dansul popular, dar și florile. Pentru mine, învățătoarea mea este o floare rară, o perlă, un diamant. Îi voi păstra mereu un loc în inima mea.” (Iasmina Oană, elevă în clasa a IX-a)
„Răbdare, înțelepciune și dragoste pentru folclor sunt primele trei caracteristici pe care le asociez cu doamna învățătoare. A avut răbdare atunci când ne călăuzea pașii spre noi poteci, sau când ne asculta toate nemulțumirile și încerca să găsească soluții pentru fiecare din ele. Ne-a dat dovadă de înțelepciune la fiecare decizie luată, la fiecare cuvânt spus, la fiecare lecție predată. Ne-a insuflat dragoste pentru folclor prin cântec, dans și povestiri. A depus atât de mult suflet în micile lecții de ștraier sau învârtită, iar noi am primit cu așa mult drag și entuziasm toate îndrumările oferite de dumneaei, încât și acum ne saltă sufletul de bucurie când e vreme de „jucat”. Am învățat atât de multe de la acest om minunat pe care noi îl numim „Doamna Învățătoare”! Ne-a modelat frumos, așa cum doar un dascăl excepțional ar fi putut să o facă!” (Bianca Hurubă, fostă elevă, studentă la Facultatea de Matematică din Cluj-Napoca)
„Un om care iubeşte cu adevărat folclorul, doamna învăţătoare a fost cea care cu dragoste şi pasiune a deschis calea spre dansul şi cântecul românesc multor generaţii. Datorită dumneaei, dansurile tradiţionale sunt astăzi cunoscute de către noi, tinerii. La fiecare serbare observam cum se bucură în tăcere atunci când vedea că momentul nostru artistic promovează cultura acestei frumoase ţări.
Glasul melodios al doamnei învăţătoare ne-a fascinat mereu şi eram uimiţi cum reuşea să ţină sub control alte zeci de glasuri ale micuţilor ce abia au trecut pragul şcolii.
Doamna Todor Ileana este atât pentru şcoala noastră cât şi pentru tradiţia românească  un stâlp de susţinere, un om care îşi dăruieşte timpul frumosului şi totodată ne învaţă cum să apreciem adevăratele comori. Iubeşte şi face cu seriozitate fiecare lucru şi asta se resimte în rezultatele dumneaei. Felicitări, doamna învăţătoare!” (Adriana Muscă, studentă la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Cluj-Napoca)



Anul 2018 este anul în care doamna învățătoare se pensionează, ultimul an din carieră pe care și-o încheie tot acolo unde a început, la școala din satul Filpea. Cu capul sus, cu mândrie, cu curaj, poate să spună că a dat totul pentru ca elevii săi să își poată deschide aripile și să zboare spre viață.
Un singur sfat pentru doamna învățătoare: Păstrați-vă tinerețea sufletească!
Prof. înv. primar Oană Viorica



ILYES ELEMER


A vorbi despre activitatea unui profesor pe care îl stimezi și prețuiești este mai dificil decât pare la prima vedere, căci te trezești că nu găsești cuvinte care să omagieze munca titanică pe care a depus-o pentru a-și duce misiunea la capăt.
Muncitor, modest, vesel, optimist, consideră că lucrurile simple dau valoare vieții: o strîgere de mână, zâmbetul copiilor, o zi cu soare, o glumă, un meci de fotbal. Așa mi-l amintesc dintotdeauna, un om cu suflet mare care iubește sportul.
S-a născut în vara anul 1952, din părinții Francisc și Irina, oameni harnici și iubitori, în satul Hodoșa. Pentru că dorea ca sportul să rămână activitatea sa principală, se hotărăște să urmeze Fcultatea de Învățământ Pedagogic, la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iași, specializarea Educație-fizică, pe care a absolvit-o în anul 1975.
Profesează cu dăruire în mai multe școli din împrejurimile satului natal: Liceul din Subcetate; Grup Școlar de mecanică, Gheorgheni; Liceul de matematică-fizică, Toplița, Școala Gimnazială din Sărmaș -Hodoșa. În paralel cu activitatea didactică, este și antrenor de fotbal la Clubul Sportiv din Toplița între anii 1980-1985. Din 1985, este antrenor de sanie la același club, dar și la Sport Club Miercurea Ciuc, până în anul 2002.
În anul 1990 se titularizează ca profesor la Liceul Miron Cristea din Subcetate unde își îndeplinește cu perseverență și conștiinciozitate atribuțiile până la pensionare, în 2017. A avut o activitate intensă, vacanțele fiind ocupate cu cantonamente, iarna la Sinaia, vara la Amara sau la mare, însă efortul a fost încununat cu rezultate deosebite la concursuri județene și naționale, care au dus prestigiul școlii noastre mai departe.
Nu a neglijat perfecționarea didactică. Obține definitivatul în anul 1979, apoi gradul didactic II în 1993 și gradul didactic I în anul 2000. Și nu se oprește aici. Își completează studiile absolvind în anul 2006 Facultatea de Educație Fizică și Sport, în cadrul Universității din Oradea.
Împlinirea domnului profesor nu este numai pe plan profesional, ci și personal. Se căsătorește în anul 1974 cu doamna Valeria, o pesoană minunată care îl susține în tot ceea ce face. Căsnicia le este binecuvântată cu două fete: Laura și Mihaela care poartă în sufletul lor, departe de casă, o mare prețuire pentru tatăl lor. Ele mărturisesc:
„Cuvintele sunt prea sărace pentru a spune ce înseamnă tata pentru noi. De la el am învățat modestia, corectitudinea, responsabilitatea și respectul. Ne-a dăruit amintiri valoroase prin simplul fapt că a fost mereu prezent în copilăria și adolescența noastră și în fiecare moment al vieții noastre. Ceea ce am învățat de la el ne-a călăuzit ca o stea prin viață și tot ceea ce suntem azi, faptul că ne-am găsit un locușor în lumea largă, unde ne simțim împlinite, tot lui i-o datorăm. Nu există destule cuvinte ca să-i mulțumim.
I-am apreciat întotdeauna devotamentul pentru meseria sa. A profesat și dăruit generațiilor întregi de copii ceea ce o viață a iubit și a practicat cu pasiune: SPORTUL. A fost și este iubit de toți elevii săi care își amintesc cu drag orele de sport, dar și de bucuria de a simți emoția competiției și gustul victoriei.”



Amintiri de neuitat îi leagă pe elevi de domnul profesor. Iată mărturisirea unuia dintre aceștea:
„Ce pot spune despre domnul Ilyes Elemer? Este greu să vorbești despre oamenii minunați care ți-au marcat viața. El e o astfel de persoană. Mi-a fost opt ani de zile diriginte, profesor de sport, îndrumător, părinte și prieten. E o persoană caldă, calmă, o persoană care face tot ce îi stă în putință pentru a îndeplini o misiune primită. O astfel de misiune a fost încercarea de a face o mână de copii dezbinați să lucreze împreună, să fie uniți, misiune deloc ușoară, dar pe care a dus-o la bun sfârșit. Ca profesor, o să-mi amintesc mereu răbdarea cu care ne explica, modul în care încerca să ne arate cât de important este sportul în viața noastră. Pe lângă toate acestea, domnul diriginte a câștigat un loc pentru totdeauna în inima mea datorită felului de a ne asculta problemele, de a ne da sfaturi, exemple, de a ne dojeni când am greșit, la fel ca un bun părinte și prieten. Orele de dirigenție petrecute astfel, încununate cu zecile de povești de viață sunt cele mai frumoase amintiri care mi-au rămas. Domnul diriginte și doamna Valerica, soția lui, sunt niște exemple pentru fiecare dintre noi, exemple de dăruire și de răbdare, alături de care poți vedea frumusețea vieții. Ei au jucat un rol important în viașa mea de elev și licean. Le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru mine, îi voi păstra mereu în suflet.(Andreea Natea, studentă la Facultatea de Teologie Otdodoxă, Cluj-Napoca).
Pentru tot ceea ce ne-ați dăruit, primiți, în schimb, recunoștința noastră: a elevilor, a colegilor, a prietenilor și a familiei. Vă dorim o pensie lungă și   tinerețe fără bătrânețe.”
Prof. înv. primar Oană Viorica








[1] Todor Ileana, în La obârșie, la izvor.. Convorbiri la Subcetate, de Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu,vol.3, 2015
[2] Din cartea Liceul din Subcetate, județul Harghita, Prezentare monografică, autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, 2002