După Lumina
din adâncuri, un volum de proze scurte (2014), doamna profesoară Maria
Monica Stoica ne surprinde din nou, de astă dată cu un volum de versuri,
intitulat Ritmuri solare (2016), ambele
volume fiind „generate de benifica regăsire a originilor”, după cum autoarea
mărturisește în Cuvânt înainte (p.
7). În momentele de întoarcere „la obârșie, la izvor”, „retrăim senzații care
s-au întipărit în memoria afectivă, regăsim gusturi, culori, imagini, mirosuri
familiare care au constituit deliciul anilor dintâi”: „venirea noastră la
izvoare/ e închinare, sacru rit.” (Ethos)
Prin cărțile amintite, profesoara de limba și
literatura română Maria Mona Stoica ne oferă un alt fel de lecții de
patriotism, învățându-ne să ne iubim limba și valorile noastre culturale, să ne
cinstim părinții, strămoșii și eroii.
Cartea Ritmuri
solare, o vrea o „monografie a satului românesc” și, mai mult decât atât, o
„monografie a sentimentelor prilejuite de revederea meleagurilor copilăriei”.
Alcătuită din trei părți – Monografie lirică, Axis mundi, Ritmuri și rituri, cartea este
precedată de un Cuvânt înainte,
semnat de autoare, și ilustrată cu fotografii, la final. Imaginile surprind momente
ale întâlnirilor Domniei Sale, în dublă ipostază, de profesor și scriitor, cu personalități
ale meleagurilor natale, ca oaspete de onoare la „Ziua Dascălului Vulcănean” -
28 iunie 2015, ocazie cu care a fost lansat volumul Lumina din adâncuri, respectiv la „Ziua Dascălului Vulcănean” - 28
iunie 2016. Alte imagini surprind clipe de bucurie parcurgând „cărarea Raiului”
spre Mănăstirea Bunea din localitate.
Titlul cărții Ritmuri
solare este metaforic și face trimitere la intenția scriitoarei, ea însăși
o ființă solară, de a realiza o „descriere lirică a meleagurilor (sale natale) aflate
sub stăpânirea soarelui”, cu oameni care trăiesc bucuria vieții în ritmul
anotimpurilor anului.
Localitatea Vulcana-Băi, un spațiu rural real, unde
tradiția leagă generațiile și unde se apreciază folclorul autentic, cu „o
comunitate puternică”, cu evenimente la care „ia parte toată suflarea satului”,
este prezentată ca un „axis mundi”, un spațiu „impregnat de profundă
spiritualitate” (Schitul Bunea).
Locul acesta, cu semne ale istoriei (Portret
de voievod, Capitală valahă, Eroii noștri), este „un spațiu ce-a născut un
ethos” (Ethos), este „izvor de apă
vie”.
Izvor de
apă vie este și titlul unei
poezii, dar și leitmotiv al volumului, cu valoare de metaforă – simbol. Poezia
începe cu o invocare, asemenea unui descântec: „Apă vie, apă vie,/ Curgi în
deal/ și curgi la câmpie,/ Dai putere firii noastre/ Însetând/ cu dor de
astre.” „Izvorul de apă vie” face referire la izvoarele cu virtuți benefice
pentru sănătate, valorificate în alte timpuri la Vulcana-Băi. „Puțul adormit”
este personificat în „voinicul din munți” cu puteri magice care „vorbește-n
șoapte”, „stă ades de vorbă/ cu codrul de foioase./ Visează învierea”. „Îzvor
de apă vie” este și iubirea autoarei pentru al său „pământ” (loc natal/ țară).
Spațiul evocat poetic este prezentat vizual și
auditiv în ritmul anotimpurilor și al momentelor zilei, impregnat de
spiritualitate, cu personaje emblematice (bunicul, mama); păstrează vibrațiile idealurilor
istorice ale românilor întruchipate de „voievozi vizionari” -Vlad Țepeș și
Mihai Viteazul - și amintirea unor întemeitori de cultură românească (Ion
Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, frații Văcărești, Vasile Cârlova).
„Sunt vechi ruinele cetății,/ Uitată pare domnia
glorioasă/
Ce-a scris, în cartea de onoare-a țării, O istorie
frumoasă./
Dar Mânăstirea Dealu,/Parcul Chindiei și-al
Mitropoliei/
Înscriu bătrâna capitală/ În Pantheonul veșniciei.”
(Capitală valahă)
Spațiul acesta străvechi este sacralizat, poeta imaginându-și,
în codrii ce-nconjoară satul, chiar prezența unor zeități păgâne din vremurile
mitice (zeul soare, Pan, Bendis, Selena, Artemis, Zamolxis).
„Un templu e pădurea toată/ Ce înconjoară satul,/
ca un cerc vrăjit,/ În care tainice divinități/ sălășuiau odată,/Altare
înălțau/ din loc în loc./ Un mit…” (Pantheism)
„Livezile în sărbătoare,/ de flori înmiresmate în
potir,/
Dantelărie iscusită,/ din care va să iasă mir.//
E dulce pacea ce pogoară,/când cărări albe se
aștern,/
În liturghia ce începe,/stropi de lumină curg
etern.” (Aureolă)
Starea de spirit transmisă cititorilor este cea a
„îngerilor-copii”, de extaz în fața miracolelor naturii într-o permanentă
metamorfoză de la zi la noapte, de la un anotimp la altul.
Primăvară e când „Spre înnoirea toată-a Firii/ Revarsă
cerul imne luminoase” și stupina e „muiată în odăjdii scumpe” (Grădina Raiului), în vreme ce „Tatăl
Ceresc revarsă în buchet lumină.” (Aprilie)
„Renaște viața, în crângul înflorit/ Privighetori
se-ntrec în cântec,/ Și un cioban cu fluierul vestit,/ Pe zeul Pan îl readuce-n
cuget.” (Renaștere)
Se întrezăresc ecouri din pastelurile lui Vasile
Alecsandri, din lirica ardelenilor George Coșbuc și Octavian Goga, a modernilor
Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, și este firesc din moment ce izvorul
de inspirație este același: satul „care consevă arhetipuri cu valoare de
simbol”, al bunicului, al mamei, al domnitorului ziditor de țară (Vlad Țepeș):
„În satul meu, cu oameni de mirare,/ Erau bătrâni
frumoși./ Trăia și taica-mare (…)/
Era… bunicul nostru./
Un om înalt, bine clădit/ Din care munca grea,/ stejar a dăltuit./ Cu mâna
înzestrată,/ el făurea pridvoare/ Punea temei la case,/ le înălța spre soare” (Generații)
Percepem pe alocuri și „fiorul religios” al
poeților Radu Gyr și Ioan Alexandru.
„Lumina Dumnezeu a scos-o din genune
Și-a dat făpturii toate, un nume, și-nțeles,
Cuvântul Lui zidit-a omul. O minune
Care respiră-n ritm cu largul univers!” (Mithos și Logos)
Întreg volumul de versuri se construiește în jurul
unui crez poetic, exprimat în poeziile Solară
și Ars poetica.
Poeta se definește a fi „spirit solar”, cu „nimb de
aur” și cu „dorința vie a zidirii”:
„Cu timpul,/un nimb de aur/ a crescut/ Sub
ocrotirea tandră/ a iubirii./ Din spiritul solar,/ a renăscut/ Dorința vie a
zidirii./ Și-am tot zidit,/ precum Manole-ncarcerând/ pe Ana,/ O mănăstire-n
gând,/ și-n privegheri/ Cu temelia pusă-n cărți:/ Mână cerească, revărsată/
peste gând, în dalbe seri.”
Prin însuși titlul poeziei Ars poetica, poeta ne trimite cu gândul la estetica artei clasice.
Rolul poetului este acela de a „priveghea” ideea de frumos:
„Nu vreau să mă alătur mulțimii de noi barzi
Ce explorează omul, sondând în visceral.
Fumosul îl captez cu sufletul, privind la ninșii
brazi.
Pot să traduc în melos limbajul doctoral.”
Ritmuri
solare este „un omagiu adus
sufletului românesc dintotdeauna, cu localizare în toposul miraculos al satului
tradițional reprezentat de comuna natală”. Tot ceea ce doamna profesoară Maria
Monica Stoica a exprimat în limbaj poetic, în ritmul poeziei clasice sau „în
ritmuri populare românești, are ca finalitate „reîntoarcera la obârșie, la izvor, ca o primă etapă a
identificării rădăcinilor noastre spiritule. Cu cât rădăcinile sunt mai
puternice, cu atât copacul, care
reprezintă comunitatea românească, va rezista în fața intemperiilor și va dăinui
în timp.” (Cuvânt înainte)
Prof. Doina Dobreanu
Despre vol. LUMINA DIN ADÂNCURI, în:
http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.ro/2015/01/daruri-de-craciun-2014.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu