miercuri, 30 martie 2016

Artemiza – Iulia RĂDĂŞANU, Inginer Software



(n. 1982, Laczko-Cotfas; domiciliul: în Subcetate, actualmente în Toplița) 

DD: Vă mulțumesc pentru că aţi acceptat să vorbim despre dvs., despre realizările profesionale şi familiale, despre pasiuni şi crezul călăuzitor în viaţă…
  AR: Eu vă mulțumesc pentru că v-ați gândit să mă includeți în opera Dumneavoastră.
   DD: Purtaţi două nume: unul roman, eufonic, Iulia, pe care îl purta și fiica împăratului roman Caezar, dar și geniala fiică a lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu, și un nume grecesc, al zeiței înțelepciunii, Artemis. Dacă numele de Iulia ne trimite cu gândul la luna în care v+aţi născut, cel de Artemiza este în perfectă armonie cu personalitatea dvs. Cui datoraţi cele două nume?
    AR: „Iulia” a fost probabil o lipsă de inspirație a părinților mei, un nume ales în funcție de luna în care m-am născut. „Artemiza”, însă, știu că a fost propus insistent de mama mea, care il auzise în trecut la o persoană pe care o admira. Într-adevar, „Artemiza” este de proveniență greacă, vine de la „Artemis", zeița vânătorii, și este echivalentul grecesc al numelui roman „Diana”.
   DD: Sunteţi mlădița unei familii care a constituit coloana vertebrală a învățământului din Subcetate vreme de aproape un secol. Aţi crescut, v-aţi format într-o familie respectabilă din Subcetate. Stabilită la Topliţa cu familia, mă bucur să vă întâlnesc uneori la Subcetate. Cred că pentru mulți este de neînțeles cum o elevă și o studentă eminentă, cum aţi fost, cu perspective de afirmare în țară și în străinătate, aţi ales varianta întoarcerii pe meleagurile natale, aproape de părinţi şi fratele Antoniu. Este familia atât de importantă?
AR: Odată cu venirea pe lume a celor doi copii, pot afirma cu certitudine că familia este cea mai importantă. După absolvirea Facultații de Calculatoare la Târgu-Mureș, am lucrat aproape 5 ani în București, apoi, înainte de a se naște primul nostru fiu, David, ne-am hotărât să plecăm din București, pentru că ne-am dat seama că, deși existau nenumărate oportunități acolo, capitala nu este un mediu bun pentru a-ți crește copiii, iar meleagurile natale au fost în mod natural prima alegere. Nu regret hotărârea luată, cu atât mai mult cu cât ea este întărită și de alți colegi de servici din București: numai în ultima jumătate de an înca doi s-au relocat la aproximativ 100 km de capitală, un inginer și un project manager.
   DD: Ceea ce mă impresionează este stabilitatea familiei Cotfas şi legătura acesteia cu localitatea natală, începând cu străbunicul Gheorghe a Cionculesei. Bunicul dvs. Andrei a terminat Liceul „Sfântul Vasile” din Gheorgheni, apoi Școala Normală din Blaj, ca șef de promoție. A ales, totuși, să se întoarcă în satul natal, dând şansa, prin pasiunea, dăruirea și credința sa, multor generații de copii formați la școala din Subcetate să se afirme, în plenitudinea ființei lor, aici sau pretutindeni. Mi-amintesc de frumoasa dvs. bunică, învățătoarea Maria, fiica preotului Măierușan din Crisbav – Brașov, care, căsătorindu-se cu învățătorul Andrei Cotfas, a rămas în Subcetate pentru totdeauna. Singurul fecior al familiei dascălilor Andrei și Maria Cotfas, absolvent de nota zece al Facultății de matematică din universitatea ieșeană, a ales de asemenea să se întoarcă „acasă”, aici unde îl chema glasul pământului prin însuși numele pe care îl purta, al bunicului Gheorghe, ca şi misiunea pe care o avea de împlinit, de profesor de matematică pentru multe generaţii de şcolari. Apoi s-a împământenit la Subcetate și mama ta, profesoara Victoria Carazan, originară din Turnu-Măgurele. În fine, se pare că și soțul dvs., Marian Rădășanu, se simte bine aici, la munte… Să fie iubirea faţă de familie, legătura cu locul copilăriei, cu muntele, dorul sau destinul care v-a determinat să vă întoarceţi Acasă?
   AR: Completand cele spuse mai sus, într-adevar și prezenta familiei a cântărit mult în balanță la luarea hotărârii de a ne stabili aici, alături de alți factori: zona montană cu aer curat, care oferă multiple posibilități de a-ți petrece timpul liber în natură, liniștea de care ai nevoie cand termini cele 8 ore lungi de servici, un apartament proprietate personală în Toplița, achiziționat de părinți pe vremea studenției mele. Și soțul meu iubește această zonă, deși el este bucureștean, iar ideea să ne mutăm din București a fost inițial a lui.
   DD: V-aţi întemeiat o familie frumoasă, aveţi doi copii reuşiţi, cărora nu le lipseşte în primul rând iubirea pentru a creşte fericiţi. Dovediţi o adevărată măiestrie în a ţine în echilibru dăruirea familială şi cea profesională. E uşor? E greu?
   AR: Este ceva natural. Odată ce ai copii, ei trec automat pe primul plan și tot ce ține de noi, de părinți, rămâne undevaîn fundal, măcar acum, în primii ani de viață, până încep să se descurce cât de cât singuri. În ce privește viața profesională, pot spune că sunt fericită că am reușit să mă autoeduc, în sensul că în urmă cu câțiva ani totul se învârtea în jurul serviciului, făceam ore suplimentare cu grămada și nu prea mai rămânea timp de viața personală în cursul săptămânii. Acum însă, situația s-a îmbunătățit: nu mai fac ore suplimentare decât în cazuri excepționale, iar serile le petrec împreună cu familia.
   DD: Aţi studiat la Liceul din Subcetate şi la Universitatea din Târgu-Mureș, aţi muncit o vreme în București, aveţi și o experiență americană… Puteți să ne vorbiţi despre aceste etape din viaţa dvs?
AR: „Experiența americană” este cea despre care aș spune câteva cuvinte, pentru că mi-am dorit întotdeauna să traiesc, chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, visul american. Între 13 octombrie - 26 noiembrie 2009, am fost plecată la filiala-mamă a firmei pentru care lucrez în California, San José mai exact. Am avut norocul acordarii unui concediu de 8 zile, timp în care, împreună cu alți doi colegi, am plecat cu mașina într-un circuit: San José – Los Angeles – San Diego - Grand Canyon - Las Vegas.
În Los Angeles am vizitat Universal Studios (practic platourile de filmare din Hollywood), am admirat statuile de ceară ale vedetelor din muzeul Madame Thusauds și ne-am plimbat pe Walk of Fame, unde pot spune cu bucurie că am ajuns să ating steaua încastrată în asfalt a legendei muzicii pop, Michael Jackson.
În apropiere de Los Angeles, am petrecut clipe minunate la Disneyland, un univers care te transformă din nou în copil.
A urmat apoi partea de sus a Californiei, San Diego, un oraș situat aproape de granița cu Mexic. Aici ne-am delectat cu diverse specii de animale și pești la parcurile lor naționale renumite: Wild Animal Park și Sea World.
Apoi am vizitat Marele Canion American, despre care pot spune că este absolut senzațional : sunt niște forme de relief unice în lume, care îți arată, de fapt, puterea nemăsurată a naturii.
„Cireașa de pe tort” a fost petrecerea unei seri parcă desprinsă din filme în Las Vegas, capitala mondială a distracției.
Pe lângă acest circuit de 8 zile, am mai vizitat San Francisco, cu celebrul lui pod suspendat peste ocean, Golden Gate, și cunoscuta închisoare „Alcatraz”, parcul național Yosemite, unde își au casa celebri arbori uriași sequoia, numiți, pe bună dreptate, „giganții planetei”, zona viticola Napa Valley, renumita în State, și am văzut erupând un gheizer (Old Faithful Geyser of California), care erupe de regulă la aproximativ 30 de minute, oferind un spectacol uimitor, fiind și în prima parte a clasamentului printre cele mai fotografiate locuri din California. Bineînțeles, nu voi uita niciodată plimbările pe malurile spectaculoase ale oceanului Pacific. Am avut poate norocul să vizitez partea mai civilizată a Americii cu toate frumusețile ei, dar această perioadă petrecută pe un alt tarâm, total diferit de cel pe care îl cunoaștem, va ramâne mereu în mintea și în sufletul meu, ca una dintre cele mai fericite ale vieții mele, și m-aș întoarce acolo cu drag oricând, dacă aș avea ocazia.
                                 Disneyland, California                    


 Marele Canion american
Universal Studios, Hollywood

 Golden Gate, San Francisco
   DD: În ce domeniu v-aţi specializat şi lucraţi?
   AR: După absolvirea facultății, am început un nou capitol în viață, activând într-un domeniu oarecum de nișă în țara noastră, și anume localizare și internaționalizare de software. Universitatea a pus bazele gândirii logice, dar toate cunoștințele necesare desfășurării job-ului ales le-am dobândit, de fapt, la servici. Este un domeniu care necesită interacționare și cu alte echipe de ingineri, de project manageri și traducători și pot spune că se mapează perfect pe personalitatea mea.
   DD: Intenţionaţi la un moment dat să plecaţi din ţară… Totuşi, aţi rămas. Aţi făcut alegerea bună?
   AR: Așa este, am primit câteva oferte din afară, dar nu s-au materializat, pentru că am pus în balanță toți factorii și în final am decis să mai ramânem aici. Deocamdată, pot spune caă traim în stabilitate profesională, atat eu cât și soțul meu, dar nu pot nega faptul că, în anumite condiții, am putea decide să ne relocăm în altă țară, undeva în Europa de Vestș și aici, din nou, ne gândim la alte perspective pentru copii.
   DD: Sunteți tineri… trăiți aici, la poale de Călimani. Cum vă petreceţi timpul liber? Cum păstraţi legătura cu natura?
   AR: Legătura cu natura chiar există la noi în familie: iarna mergem pe partie, mai ales pentru că baiețelul nostru cel mare, David, este pasionat de schi, iar în celelalte anotimpuri ieșim aproape în fiecare weekend (cand vremea permite) la pădure.
   DD: Viitorul nu-l cunoaște nimeni și e bine că este așa… Fiecare are, totuși, o profesiune de credință căreia îi rămâne fidel, oriunde și oricând. Aţi putea vorbi despre crezul dvs. de viață?
AR: Crezul meu de viață se învârte în jurul părerii că există un echilibru în această lume și că toate faptele și acțiunile tale se vor întoarce la tine în același mod; este o lege universală care spune așa: trebuie să dam, înainte să primim. Cu cât semănăm mai mult, cu atât culegem mai mult. Și, dăruind celorlalți, sigur vom primi înapoi înzecit.
                                                                     Cu familia, la Viena

joi, 10 martie 2016

Pioasă recunoștință Doamnei învățătoare!


Laura URZICĂ, învățător emerit

(1909-1997, Subcetate)
     In memoriam

    Moto:  
           Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără de viață, dar educatorul creează un chip viu. Uitându-se la el, se bucură și oamenii, se bucură și Dumnezeu. (Sfântul Ioan Gură de Aur, 347-407)


Originară din localitatea Subcetate, Laura Urzică, la fel ca alți tineri din Subcetate - Paulina Urzică, Lucreţia Suciu, Andrei Cotfas, Gavrilă Urzică - au plecat din Subcetate să studieze la Şcoala Normală din Blaj, în acea atmosferă sobră şi severă de învăţătură şi spiritualitate. Deveniți învățători, s-au întors în localitatea natală și au fost pentru şcolarii pe care i-au călăuzit exemple de modestie, blândeţe, generozitate, severitate afectuoasă, seriozitate, învăţătură temeinică, calm, curaj, energie, tenacitate, altruism…
Doamna Laura Urzică a desfăşurat întreaga activitate didactică în localitatea sa natală: o carieră de dascăl la Subcetate, 1935-1965.
I-am regăsit chipul în câteva fotografii de grup descoperite in localitate:

 Grup de tineri (studenți, elevi ) în vacanță la Subcetate (1935, aprox.) 
Laura Urzică - în rândul din față, penultima (în costum tradițional)

1931, Cerc pedagogic la Școala din satul Filpea

 1964, Teatru sătesc: Cu oiștea în gard
Laura Urzică - penultima din primul rând, în costum tradițional

Pentru activitate îndelungată și merite deosebite, precum și pentru contribuția adusă în dezvoltarea învățământului de cultură generală și a învățământului profesional și tehnic, se conferă doamnei Urzică Laura, învățător la Școala medie Subcetate Toplița, titlul de Învățător Emerit al Republicii Populare Romîne, în 1964.

A rămas în memoria celor care au cunoscut-o astfel:
„Era învăţătoare insistentă, aparent severă, care punea accent pe aritmetică, în special”. (2002, Sandu Ioan, învăţător şi profesor de matematică în aceeaşi localitate în anii ’50)

Laura Urzică mi-a rămas în memorie pentru rigoarea, dârzenia şi corectitudinea pe care ni le-au transmis nouă, elevilor”. (Ana Dobre, inginer)

Nu cred că greșesc dacă afirm că învățătorul este cea mai importantă persoană în educarea copilului, el fiind cel care pune bazele personalității elevului.De aceea, el trebuie sa fie o persoană sufletistă, cu dragoste pentru copii, așa cum spunea savantul geograf și pedagogul creștin Simion Mehedinți:  numai un iubitor de copii poate fi și un bun învățător.
Din momentul în care am pășit în clasa unde, împreună cu colegii mei am cunoscut-o pe Doamna înv. Laura Urzică/Marcu - despre care se spunea ca este un dascal foarte autoritar - mi-am dat seama de afecțiunea pe care o avea pentru noi, niște mici suflețele care pătrundeau stingher în universul școlar.
De la început ne-a explicat cât de important este ca noi să fim atenți și ascultători, să învățăm împreună și să nu ne sfiim să întrebăm atunci când nu înțelegem ceva din cele predate la clasă, iar în cursul anului a lucrat cu noi, uneori purtându-ne mânuța pentru a ne forma o scriere caligrafică și corectă.
Nu după mult timp, ne-am dat cu toții seama ca este o iubitoare a sufletului copilului, un om bun, fără însă să renunțe la disciplina normală ce trebuia păstrată în clasă, iar folosirea, uneori, a unui ton mai autoritar, care ne aducea cu picioarele pe pământ, nu însemna în niciun caz o severitate excesivă.
Peste ani, fiind elev în clase mai mari, am putut să înțeleg că a fost un dascal drept în apreciere, care ne-a tratat pe toți elevii din clasă cu respect, formând din noi un mic colectiv care ne îndrăgeam învățătoarea. Acum pot spune sincer că am avut în persoana Doamnei învățătoare Laura Urzică/Marcu un dascăl care și-a făcut munca cu dăruire, pasiune și tact pedagogic, care ne-a deschis cu multă înțelepciune drumul în viață. A fost omul care a împăcat bunătatea și blândețea din suflet cu autoritatea și corectitudinea din profesie. Pentru toate acestea, personal îi port o sinceră amintire și o pioasă recunoștință.” (Traian-Miron Ciubucă, magistrat)


„Învățătoarea mea a fost o personalitate în sensul ce mai bun al cuvantului! Cu minte ageră, cu atenția distributivă, lucra individual cu fiecare copil. Era tipul dascălului cu autoritate constructivă, nu făcea rabat, era pedantă, organizată, punctuală, ceea ce îți cerea și ție, ca elev. Nu pretindea mai mult decat da, era un dascal serios în sensul cerințelor și exemplului personal, omul pe care nu-l poți niciodată uita, ci, dimpotrivă, respectul pentru însemnătatea ei în viața noastră a crescut pe masură ce ne-am maturizat și am devenit și noi părinți, unii, dascăli.
Memoria ei sa fie în Lumna veșnică, pentru devotamentul ei față de copiii pe care i-a alfabetizat și educat!” (Leontina Mărginean, profesor)
 

„Primii ani ai mei de şcoală (1957-1961) au fost importanți pentru viitoarea mea profesiune didactică. Anual, la 15 septembrie, am retrăit, împreună cu fiecarie serie de şcolari veniţi în clasa I, emoţiile propriului meu început şi mi-am amintit de învăţătoarea mea: Doamna Laura Urzică. Eram instruiți la școală să ne adresăm dumneaei cu „tovarășa învățătoare”. În mintea noastră, tovarăș însemna egalul nostru și, ca atare, în absența ei, îi ziceam Lăurița. De altfel, așa îi spunea tot satul. Când auzeai acest nume știai despre cine era vorba, ea fiind singura persoană din localitate care îl purta.
Cu bagheta fermecată în mână, părea zâna cea bună din poveste. Ne-a călăuzit cu dragoste şi multă răbdare în palatul fermecat al cunoaşterii şi al înţelepciunii. Am făcut parte din penultima sa promoţie.
Ne-am adunat la şcoală, în clasa întâi, o mulţime de fete şi băieţi, vioi şi neastâmpăraţi, dornici mai degrabă de năzbâtii decât de învăţătură. Învăţătoarea noastră, în prag de pensionare, era încă o femeie aprigă, energică, aspră la nevoie, consecventă în hotărârile ei şi, după părerea noastră, nemiloasă. N-avea de ales o altă cale cu cei vreo treizeci - patruzeci de zmei!
   Eu eram hărnicuţă la carte, dar şi cu predispoziţie pentru voie bună. Nu era nevoie să mă dojenească când mă surprindea în toiul altor preocupări, pe care le găseam imediat ce terminam sarcinile de lucru cerute; îi simţeam mesajul transmis din privirile insistente cu care mă săgeta pe deasupra ochelarilor. Mă întorceam imediat la preocupările şcolăreşti, spăşită…, până observam că atenţia şi-o îndrepta în alt colț de clasă. Problema era că terminam repede sarcinile de lucru cerute şi, în timp ce dumneaei trecea de la o bancă la alta, ocupându-se de fiecare şcolar în parte, şi se repetau lucruri pentru mine de mult învăţate, eu aveam suficient timp şi pentru alte preocupări, dar nu fără a sustrage atenţia celor din jur. Îmi dau seama acum ce greu îi era să lucreze cu o clasă atât de numeroasă şi neomogenă. Şi în vremea aceea nu promova şcolarul clasa a IV-a fără a cunoaşte cititul, scrisul, socotitul, tabla înmulţirii…
Primii ani ai mei de şcoală au fost ziditori pentru viitoarea mea profesiune şi pasiune. Mi-amintesc cu drag de jocul de-a învăţătoarea, de după orele de curs, când doamna Lauriţa ne încolona şi ne conducea până în curte… Cum ne pierdea din ochi, eu şi câteva colege ne întorceam în sala de clasă şi continuam lecţiile, aşezându-mă de astă dată eu la catedră. Aveam un catalog al nostru, secret, carnete de elev confecţionate de noi, în care le puneam note în urma verificărilor pe care le făceam imitând activitatea învăţătoarei noastre. Mă visam de pe atunci la catedră…
    Mi-amintesc cu drag de lecțiile de învățare la cele câteva obiecte studiate, dar mai ales de activitățile recreative de la orele de desen, lucru de mână și educație fizică. La desen eram bucuroasă să-i ajut și pe colegii mei, câștigându-le astfel prietenia, admirația și respectul. La orele de lucru de mână eram toți în permanentă competiție de îndemânare; etalam deprinderi deja însușite în familiile noastre și gust estetic: fetele executau cusături decorative pe pânză (le păstrez și astăzi), iar băieții, lângă sobă, ciopleau lemnul, modelând forme miniaturale ale obiectelor din gospodăria țărănească: căruțe, sănii, topoare, grebluțe, scări… săbii. Așadar, eram educați în spiritul ocupațiilor tradiționale, folosind acul și cuțitul, sub privirile atente ale doamnei învățătoare. Cele mai așteptate erau orele de educație fizăcă din săptămânile în care clasa noastră făcea cursurile după amiaza, din cauza lipsei de spațiu. Eram numai noi în școală și nu deranjam pe nimeni. Mergeam în curtea școlii, unde puteam alerga și striga în voie și unde doamna ne permitea, sub privirea ei ocrotitoare, să ne descătușăm toate energiile abia stăpânite în orele de matematică și limba română, în jocul nostru preferat, de-a v-ați ascunselea. 

Una din amintirile acelor ani
    La vremea aceea, doamna învățătoare avea în jur de 50 de ani. Nu o vedeam nici tânără, nici exuberantă, deși îi străluceau ochii de bucurie când munca ei dădea roade. Bucuriile cele mai importante erau, poate, cele profesionale. Nu realizam la vârsta aceea lipsită de griji cu ce probleme se confrunta ea: un divorț, îngrijirea mamei sale în vârstă, înstrăinarea copiilor, grijile familiei.
Astăzi, având experiența de a fi fost mamă și profesor, pot afirma că nimic în lume nu este mai frumos decât chipul şi sufletul ingenuu al copilului! Copiii sunt tot ceea ce ne oferă existenţa aceasta efemeră mai de preţ! Ce profesiune dificilă şi responsabilă este aceea de părinte! Şi ce misiune nobilă este aceea de dascăl! Câtă răbdare, iscusinţă şi măiestrie se cer bunului părinte şi adevăratului dascăl pentru a lucra cu mintea şi sufletul copiilor, pentru a modela caractere, pentru a cultiva nestematele lor latente: puritatea, gingăşia, bunătatea, dragostea, candoarea, sinceritatea!
Doamna Laura a fost bun părinte pentru cei doi copii ai săi și bun educator pentru sutele de elevi.
Au trecut, așadar 50 de ani de când s-a pensionat și s-a stabilit la Brașov, la fiica ei, unde a și decedat. Ne-am întâlnit rareori după aceea, când revenea în sat să-și viziteze rudele. În 1969, la absolvirea liceului, am invitat-o la banchetul nostru. Ne-a onorat cu prezența, iar pe fața ei radioasă citeam bucuria pentru neuitarea și recunoștința noastră, a foștilor săi elevi. Sunt sigură că și ea trăia cu aceeaşi intensitate emoţională, ca şi mine, fiecare revedere a noastră, fiindcă bucuria amândurora era vădită, îmbrăţişarea, sinceră, iar cuvintele, ziditoare de iubire, de mulţumire şi recunoştinţă.
M-am întors și eu în satul meu, Subcetate, ca tânără profesoară, poate urmându-mi destinul, dar cu încrederea că locul meu este aici şi cu gândul să fac pentru consătenii mei ceea ce au făcut pentru mine şi pentru toţi cei din generaţia mea profesorii şi învăţătorii care au trecut prin şcoala din localitatea aceasta.
Alături de părinţii şi bunicii mei, dascălii de la şcoală au fost pentru mine modele vii de viaţă, de conduită şi de devotament şi au rămas icoane dragi, pe care le păstrez cu sfinţenie în sufletul meu. Mi-amintesc ce mare adevăr spunea Petru Creţia despre unii oameni care sunt mai presus de a fi modele: ei sunt zestre şi măsură. Și doamna învățătoare Laura Urzică a fost pentru noi zeste și măsură. (Doina Dobreanu, profesor)