vineri, 17 ianuarie 2014

DOR DE EMINESCU - An XVIII (2014), nr.2(83)

CUPRINS:

1. Dor de Eminescu - Prof. Ionela Ramona Moldovan
2. La aniversară, de Ionela Ramona Moldovan
3. Glasul Subcetății - Raul Buzilă și Iulian Cotfas
4. Denii eminesciene - 2007 - Prof. Doina Dobreanu

5. Implicarea părinților în activitățile din grădiniță - Ed. Andreea-Teodora Țifrea
1. DOR DE EMINESCU

Întâlnirea noastră de anul acesta cu Poetul s-a desfăşurat sub semnul dorului şi al universalităţii operei sale. De Ziua Culturii Naţionale, 15 ianuarie, elevi şi cadre didactice din Liceul “Miron Cristea” ne-am adunat sub semnul gândului bun să ne amintim de scriitorul Mihai Eminescu.


Vorbele lui Tudor Arghezi despre Mihai Eminescu ne-au călăuzit paşii în periplul nostru: „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea […] Într-un fel, Eminescu e sfâtul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal.”
Dincolo de orice controversă, Mihai Eminescu rămâne cel mai înalt reper al poporului român - ca entitate culturală. Cel mai înalt reper, şi nu un reper oarecare, pentru că secolul al XIX-lea ar fi fost neînsemnat şi mai sărac fără acest Făt-Frumos coborât direct din basme, care a făcut să crească literatura română într-un an cât alţii-n şapte; pentru că literatura română s-a născut, sau – păstrând analogia – „a început să vorbească” odată cu opera eminesciană.


Am punctat împreună cu elevii clasei a XII-a câteva momente mai semnificative din biografia poetului, câteva din temele majore ale universului liric şi, nu în ultimul rând, am subliniat caracterul naţional şi universal al operei sale. Aceeaşi elevi, secondaţi de colegii lor mai mici, au recitat si au cântat, cu o deosebită sensibilitate, fragmente din binecunoscutele versuri eminesciene. Şi pentru că laitmotivul întâlnirii noastre a fost universalitatea operei eminesciene, care devine astfel ambasadorul cel mai demn al României în lume, câţiva elevi au recitat mostre din poeziile poetului traduse în câteva limbi mai accesibile nouă: franceză, italiană, maghiară şi engleză.


Ca pretext pentru un soi de patriotism local, am considerat oportun să amintim faptul că prima teză de doctorat despre Mihai Eminescu a fost realizată de însuşi patronul nostru spiritual, primul Patriarh al României, Elie Miron Cristea. Teza a fost susţinută în 1895 la Universitatea din Budapesta, unde Patriarhul de mai tîrziu absolvise Facultatea de Filologie. Lucrarea are meritul de a fi prima abordare monografică a lui Eminescu, recunoscută de eminescologi drept „cea dintâi exegeză adevărată a operei lui M. Eminescu” după cum spunea I.P.S. Antonie Plămădeală, care mai apreciază şi că „Eminescu ar fi putut fi pentru români ceea ce Dante este pentru italieni”.
Vă propunem un periplu liric printre cele mai cunoscute motive literare recurente în poezia
eminesciană, prin intermediul unor „încercări” închinate poetului:

2.  La aniversară...

De ziua ta, Emin iubit,
Luna din ceruri s-a cernut
Pe sine pe pământ
Şi a-mbrăcat în alb vestmânt
Întreaga-ţi lume de cuvânt.

Lacul codrilor din lira ta cea scânteindă
Se găteşte de ospăţ,
Şi, în loc de nuferi galbeni,
Îşi aşază pe oglindă
       Nuferi de îngheţ.

Pădurea, cu-a ei „mândră glăsuire” în cadenţă de argint
Îţi şopteşte iar chemarea şi te-mbie c-un alint:
Să rămâi un „prinţ ferice”, nu mai nalt ca firul ierbii,
Şi spre a-ţi aduce-aminte îţi trimite-n turme cerbii.

Bătrânul tei, un uriaş sălbatic încorsetat în fiară,
E umbra ta, poete, care n-a vrut să moară.
E teiul ce se-nalţă-n noaptea aceasta spre cerul înstelat
Şi-l roagă pe Luceafăr să-i spună înc-o dată
      Povestea fetei de-mpărat.

Copoul străluceşte astăzi, e strălucirea lunii,
Şi-adună dintre pietre, cum adunau nebunii,
Cioburi din paşii tăi pierduţi… cu care l-ai bătut,
Şi-ţi aminteşte încă ce dulce l-au durut.

Şi plopii fără soţ coboară dintre versuri,
Şi te roagă să-i mai numeri o dată,
Şi să-i ierţi că-n jocul cu eresuri
Aţi împărtăşit aceeaşi soartă.”

Prof. Ionela Ramona Moldovan



3. GLASUL SUBCETĂȚII:

http://glasul-subcetatii.blogspot.ro/

4. DENII EMINESCIENE, 2007

http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com

5. IMPLICAREA PĂRINȚILOR ÎN ACTIVITĂȚILE DIN GRĂDINIȚĂ


Moto:
„Toți oamenii au fost la început copii, dar puțini își mai amintesc” (Antoine de Saint-Exupery)

Prima zi din viaţă, prima zi în gradiniţă, prima zi la școală sunt evenimente pe care părinţii şi în unele cazuri copii le le ţin minte. Ele sunt de multe ori înregistrate în „documente oficiale de suflet” – fotografiile.
Primul contact mai lung cu mediul social este acela din grădiniţă cu colegii şi cu educatoarea. Este locul unde îşi copilul va petrece jumatate de zi, alături de alţi copii şi de o persoana adultă. În primii ani de viaţă formarea copilului se realizează mai ales sub influenţa părinţilor. Ei sunt primii agenţi de modelare a copilului. Mai târziu creşte rolul celor apropiaţi ca vârstă: colegii de grupă de la grădiniţă, colegii de clasă, copiii din vecinătatea locuinţei, prietenii. Deoarece în orice împrejurare cei din jur supun copilul unui adevărat examen privind comportamentul, de la cele mai mici vârste asupra copilului acţionează două tipuri de influenţe: unele neintenţionate, spontane şi altele intenţionate, reprezentând educaţia propriu-zisă.
Atunci cand copilul vine la grădiniţă pentru el exista mai multe necunoscute, dar şi pentru părinţii lor. Părinţii pot avea multe întrebari despre programul din grădiniţă. De aceea nu trebuie să-i înlăturăm pe părinţi deoarece copilul pe care il educam este copilul lor. Dreptul părinţilor este de a lua parte la activităţile copiilor.
În mediul rural, pentru a mari frecvența copiilor în grădinţă, părinţii trebuie încurajaţi să o viziteze, să-i cunoască programele desfaşurate, dar şi să se simtă bineveniți. Dacă părintele va fi mulţumit de ceea ce i se oferă, această mulțumire se va transmite şi copilului şi el va fi bucuros să o frecventeze.
Familia este pentru copil primul grup în care exersează comportamentele sociale şi se descoperă pe sine, este instituţia cea mai stabilă, responsabilă de păstrarea şi dezvoltarea tradiţiilor culturale.
Vârsta preşcolară este, fără îndoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu.
Asigurarea unui parteneriat real între grădiniță și familie, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor care apar.
Debutul în gradiniţă este temător, apare sentimentul abandonului alături de persoanele pe care le cunoaşte mai mult sau mai puţin. În acest moment este începutul parteneriatului dintre grădiniţă şi familie. Pentru ca perioada de acomodare să fie uşoară şi scurtă, părinţii sau alţi membrii ai familiei sunt încurajaţi să stea împreună cu cu ei la grădiniţă, pâna copilul se adaptează.
Parteneriatul grădiniţei cu familia implică informarea teoretică a părinţilor în problemele de psihopedagogie preşcolară. Educatoarea poate avea discuţii personale sau colective cu aceştia, dezbătând diverse teme: „Cum ne jucăm cu copiii noştri”, „Cum putem contribui la dezvoltarea limbajului copiilor”, „Care sunt problemele copilului singur la părinţi”. Se pot ţine lectorate cu părinţii şi şedinţe pe diferite teme în cadrul cărora sunt invitaţi specialişti (medici, logopezi, psihologi).
Grădiniţa trebuie să organizeze cu familia un parteneriat educațional. Mijloacele aflate la îndemana educatoarelor pentru a-i determina pe părinţi să fie parteneri activi în educaţia copiilor sunt:
- şedinţele cu părinţii;
- acţiuni comune părinţi şi copii;
- vizite la domiciliul copiilor;
- discuţiile zilnice cu părinţii sau atunci când evenimentele le solicită.
O altă modalitate de a implica părinţii în activităţile grădiniţei se realizează prin întâlniri programate, la care pot participa şi rudele care doresc să se implice în educarea copilului. Aceste întâlniri se pot realiza sub forma unui program: filme, prezentări, jocuri de rol. În urma discuţiilor pe o anumită temă, părinţii pot învaţa unii de la alţii cum să găsească soluţii la problemele reale cu care se pot confruna în familie la un moment dat. Pentru educatoare este o modalitate de a afla multe lucruri despre ei şi copiii lor, despre modul lor de viaţa acasă.
Temele alese în cadrul lectoratelor pot fi stabilite de educatoare, în urma celor constatate sau pot fi alese la propunerile părinţilor.
Este necesară încurajarea participării „taţilor” la astfel de activităţi, deoarece sunt familii unde acesta este considerată „treaba femeilor”. Se poate proiecta o întâlnire numai „pentru tati” şi o alta numai „pentru mame”. În timpul acestor activităţi se pot prezenta activităţi desfăşurate la grădiniţă pentru ca părinţii să le continuie acasă. Părinţii pot fi învăţaţi să se joace jocuri diferite cu copiii lor, dar şi cum să le citească o poveste.
La sfârşitul activităţii părinţii pot completa diverse chestionare. Întâlnirile se pot concretiza în fişe de observaţie pe care educatoarea le poate completa, pentru fiecare copil.
Părinţii sunt partenerii şi colaboratorii educatoarelor în educaţie şi nu specialişti. Putem elabora materiale sub formă de pliante, mici anunţuri, fluturaşi pentru părinţi conţinând informaţii despre nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor copilului la diferite vârste. Părerea părinţilor este importantă, dar noi stabilim ceea ce trebuie să ştie copilul când termină grădiniţă.
Părinţii pot da o mână de ajutor efectiv în grădiniţă. Trebuie să utilizăm aptitudinile deosebite ale părinţilor. Dacă un părinte este muzician putem să-l imlicăm în activităţi prin realizarea unui moment deosebit pe parcursul zilei.
O atmosferă deschisă şi prietenoasă va duce la respectarea deosebirilor culturale şi etnice, dar va preveni şi abandonul şcolar. O legatură deosebită între educatoare şi părinţi va duce la o relaţie deosebită între copii şi educatoare.
Părinţii sunt principalii colaboratori şi parteneri ai grădiniţei în ceea ce priveşte educaţia moral-civică a copiilor preşcolari. Experienţa pedagogică demonstrează că reuşita integrării sociale depinde în mare măsură de calitatea formării grupului de copii, a relaţiilor dintre ei şi a modului în care copilul se supune grupului (respectă munca colegilor aflați în serviciul zilnic la grupă, e grijuliu să nu strice jucăriile, lucrările colective pe care le realizează).
Participarea părinţilor la unele activităţi ale grădiniţei(şezători, vizite, excursii, activităţi comune, lecţii deschise, expoziţii ale copiilor) şi chiar implicarea acestora în organizarea, desfăşurarea lor le vor permite o mai bună cunoaştere a particularităţilor propriilor copii, a dificultăţilor pe care aceştia le întâmpină în activităţi.
Impicarea părinţilor în activitaţile şcolare ale copiilor pot merge şi pâna la implicarea lor în activităţile extraşcolare de organizare a unor serbări cu teme folclorice, dar şi prezentarea unor obiceiuri specifice anumitor zone geografice din România.
Un părinte se poate considera împlinit atunci când împreună cu grădiniţa ori şcoala reuşesc să educe copilul, astfel încât el să aprecieze munca, să fie util în societate.
Dialogul dintre familie şi educatoare este benefic, fie că se desfașoară cu fiecare familie separat, fie că se desfășoară în cadrul şedinţelor cu părinţii; el contribuie la desfășurarea în bune condiţii a procesului instructiv-educativ pentru că:
- modul de viaţă al familiei este modul în viaţă al copilului;
- familia este modelul pe care copilul îl imită;
- comunicarea intrafamilială sprijină dezvoltarea psihofizică a copilului şi formarea personalitaţii;
- şedinţele cu părinţii și dialogul individual educatoare-părinte contribuie la formarea viitorului adult.
Parteneriatul grădiniţă- familie, prin acţiunile comune desfăşurate, presupune continuarea muncii educatoarei de către părinţi, implicarea acestora în acţiunile organizate în grădiniţă, transformarea unor deprinderi în obişnuinţe. Beneficiarul unei colaborări eficiente este copilul, care treptat, prin modul de comportare, va scoate în evidenţă rezultatele acestui parteneriat.
Activitatea cu părinţii, ca parteneri, al cărei scop este dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţă, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii.
Prin toate activităţile realizate în grădiniţă urmărim să-i facem pe copii să deosebească binele de rău, să ştie ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facă, să fie toleranţi, atât cu ei cât şi cu cei din jur. De la simple cunoştinţe şi fapte de viaţă să-i determinăm pe copii să aibă atitudini personale participative, să-i învăţăm că nu pot să trăiască singuri, ci numai împreună cu ceilalţi!
Bibliografie:

-Eduard Dăncilă și Ioan Dăncilă, Noi și copilul nostru ne pregătim pentru școala, Editura Edid,2003
-Anton Moisin, Arta educării copiilor și adolescenților în familie și școală, E.D.P. București, 2001
-Magdalena Dumitrana, Didactica preșcolară, Ed. V&I Integral București, 1998

Ed. Andrea-Teodora Țifrea, Școala Gimnazială „Sf. Andrei” – Grădinița 1, Sărmaș


sâmbătă, 4 ianuarie 2014

DIN NOU ACASĂ, LA SUBCETATE..., AN XVIII (2014), NR.1 (82)


Întâlnire cu EMANUELA DOBRIN, Expert în Impozitare Internațională la IBM (Budapesta)

- Convorbire la Subcetate -





DOINA DOBREANU: Dragă Emanuela, ne întâlnim la Subcetate din când în când, tot mai rar și aceasta din cauza distanței care mereu crește: Subcetate- Cluj, Subcetate – Budapesta, Subcetate – Lisabona… Dorul de părinți, totuși, te readuce la Subcetate nu numai cu gândul. Ne face plăcere să te reîntâlnim, să ne vorbești despre experiențele tale. Cu bucurie mi-amintesc de vremea când erai elevă la Liceul din Subcetate, de pasiunea ta pentru lectură, de activitatea ta de „jurnalist” la revista școlii, de felul în care reprezentai școala și județul la olimpiadele școlare… Ce au însemnat anii de liceu pentru tine?

EMANUELA DOBRIN: „Ani de liceu cu emoții la română/ Scumpii ani de liceu, când la mate dai de greu…” . În cazul meu nu prea se potrivea cântecul. Eram o fericită și o binecuvântată. Și nu pentru că munceam mult, ci pur și simplu pentru că hârtia era terenul meu de joacă. Visam, citeam și mă rătăceam în lumi imaginate de Marquez, Dickens și atâția alți prieteni ai copilăriei mele. Când simțeam că hoinăreala prin nori se prelungea prea mult, mă întorceam la matematici. Mă amăgeam că matematica este contactul meu cu lumea reală. Am înțeles mai târziu că numai contact cu realitatea nu era, ci mai degarbă aceeași pasiune de a mă ascunde în lumi abstracte, unde jucai după reguli inventate și în care noțiunea de responsabilitate nu prea își găsea definiția. Contextul în care acest „joc de-a realitatea” se dezvolta era sprijinit de piloni rezistenți. Pilonul 1 - dascăli pasionați de jocul imaginației, care m-au încurajat și m-au acompaniat în procesul de a-mi dezvolta aripi, trasându-mi traiectoria și punându-mi la îndemână instrumente de învățare. Pilonul 2 - mediul familial – a fost deopotrivă de fertil. Părinții mei sunt oameni modești și destul de încercați, care s-au străduit să ne educe în tonul valorilor fundamentale pentru ca noi să devenim oameni verticali. Și Pilonul 3 – vitalitatea Subcetății; aș spune eu că Subcetatea are ceva binecuvântat: o sursă de energie pozitivă, care mereu m-a protejat. Niciodată nu am simțit greutăți de nebiruit apăsând pe umerii mei, deși pot să spun că am avut parte și de evenimente mai puțin fericite. O altă forță le-a ridicat mereu din gravitate; ca și forța gravitației aplicată pe lună: poverile păreau ușoare.
Era frumoasă și largă lumea imaginației mele, dar știam că Neverlandul meu trebuia intersectat din când în când cu lumea reală, care era acolo aproape și mă aștepta să o înfrunt cât de curând... Astfel de momente erau intercalate cu meșteșug de profesorii mei. În fiecare an mă trimiteau la câte o olimpiadă școlară și, uite așa, mă făceam cu câte o excursie în diferite părți ale României – Galați, Botoșani, Cluj – Napoca, unde întâlneam elevi din alte orașe și mă puneam la curent cu ultimele mondenități ale orașului și ultimele apariții literare. Nu aș putea să mă laud cu performanțe extraordinare, dar aceste experiențe, repetitive de la un an la altul, m-au dezvoltat mai ales în vederea întâlnirii cu viața ce avea să urmeze. Simțeam prezența mea la aceste competiții ca pe o responsabilitate imensă, un rezultat onorabil făcând școala mea dragă să capete de asemenea un credit pozitiv din partea celor din afară.
Presiunea de a reprezenta o școală de „țară” era mereu prezentă, dar parcă mereu mă reîntorceam acasă cu ideea că nu era nici o diferență, ba mai degrabă, unele valori erau mult mai pronunțate și aplicate acasă.
DD: Poți să ne relatezi câteva amintiri frumoase din această perioadă?

ED: Din rândul amintirilor legate de actul învățării, mereu m-au încântat pregătirile pentru olimpiadele de română și matematică. Aceste pregătiri pentru olimpiade îmi dădeau impresia că făceam parte dintr-un cerc select (Dead Poets Society), al celor aleși, și inevitabil orgoliul de a face parte dintr-o elită mă acapara. Pe perioada acestor pregătiri am învățat să îmi explorez metodologic imaginația/ logica. Eram încurajați să ne jucam de-a criticii literari, de-a oamenii de știință, să vedem pe ce culmi putem ajunge construind lumi imaginare peste lumile imaginate de predecesorii noștri, sau pur și simplu să redescoperim drumul construirii raționamentelor logice / matematice. Îmi plăceau deopotrivă orele de religie în care eram încurajați să punem și să ne punem întrebări.
Aceste experiențe au fost într-un fel temelia gândirii mele critice.
În afară de perioada cursurilor, așteptam cu nerăbdare vacanțele de vară. Mereu îmi pregăteam cu sârg și nerăbdare itinerariul de vacanță: Dostoievski, Eliade, Balzac etc. Călătoream cu fiecare în parte. Cel mai tare mă bucuram de călătorie când mergeam pe dealurile Subcetății la „fân”, ducându-mi câte o carte cu mine. Nu pot să uit cât de aproape l-am simțit pe „Adolescentul” din Eliade pe dealurile Filpii . Era monumentală juxtapunerea mediului sălbatic natural cu cea a agitației marilor orașe pe care o împrumutam din cărți.
Această lume a satului mi-a oferit terenuri largi de joacă. Nu aș putea să mă laud cu o copilărie gen Ion Creangă, dar cu siguranță experiențele trăite aici – mersul la zmeură, joaca și săniușul pe delușuri, patinatul pe pârâul înghețat etc., toate acestea au dat un farmec aparte copilăriei mele. Cred că am luat parte cumva la sfârșitul unei tipologii de copilărie pe care generațiile trecute o experimentaseră din plin, unde natura și comunitatea defineau personalitatea.
Nu am foarte multe amintiri clar definite legate de perioada școlii, ci mai degrabă un întreg vacarm de emoții care mă curpind când rememorez acea perioadă. Au fost ani frumoși, plini de inocență, ignoranță și sentimente ușor trecătoare. Și cel mai important sentiment care mă învăluie când rememorez acea perioadă este unul de afecțiune familială care dă echilibru și conștiință a valorii, a sensului, sentiment a cărui lipsă activă o simt din ce în ce mai intens.


DD: Au urmat studiile universitare la Cluj-Napoca. Cu media aproape zece la absolvirea liceului aveai largi posibilități de înscriere la facultate. După ezitări – Litere, Jurnalism, Relații Internaționale -, ai optat pentru Studii Europene.
Ce a însemnat stagiul de pregătire în Portugalia?

ED: După liceu, am plecat la întâlnirea cu orașul care a rămas mereu orașul meu de suflet: Cluj Napoca. La început mă simțeam ca un brad mutat din mediul lui natural, care se chinuia să își dezvolte rădăcini într-un teren necunoscut. Mă decisesem să merg la Facultatea de Studii Europene. Lumea mea ludică, dezvoltată cu atâta pasiune, nu îmi mai venea în ajutor. Mă decisesem să ies din carapace, să cunosc științele aplicate în realitatea curentă, iar în locul criticii literare mă jucam cu economiști, oameni de management, marketing. În locul călătoriilor în lumi imaginare, mă cufundam în provocări ale lumii reale, idei economice, teorii de dezvoltare. Profesori pasionați îmi arătau că lumea realului era la fel de fascinantă ca și lumea cărților. Doar că deciziile de aici aveau consecințe reale. După câteva luni mă simteam ca peștele în apă. Plăcerea de a mă trezi dimineața și a merge la Biblioteca UBB era imensă. Citeam cu înfrigurare idei economice și apoi mergeam la ore de seminar unde ne aruncam în jocul ideilor și provocărilor cu profesori și colegi. Avusesem din nou norocul unui mediu deschis, care încuraja gândirea critică și ne încuraja să avem idei proprii. Mi-am găsit repede prieteni de joacă și așa am reușit să mai așez un strat de ciment pe fundamentul construcției mele. Bineînțeles, lumea Subcetății și a valorilor dobândite acolo au fost mereu prezente oriunde am mers. Am avut mereu în umbră oamenii de acasă care m-au sprijinit mereu în călătoria mea, m-au ținut de mână și mi-au deschis calea. Singura mea datorie era să țintesc mereu înainte. Nu pot decât să le MULȚUMESC și să mă consider o binecuvântată.
A urmat apoi o bursă în Portugalia. Mereu îmi dorisem experiența studiului în străinătate. A fost o experiență pozitivă, care m-a învățat din nou că ”lumea este plană”, mai ales în domeniul învățării și a accesului la cunoaștere. Bineînțeles, mereu am avut ca reper facultatea de la care pornisem: o facultate care încuraja gândirea liberă, care ne învățase să ne căutăm surse de informare mereu actuale – baze de date internaționale, articole din reviste internaționale etc. Din punct de vedere al cunoașterii în domeniu nu mă simțeam cu mult mai câștigată, dar experiența fusese benefică din alte puncte de vedere. Reușisem să distrug barierele lingvistice, să devin mai încrezătoare în puterea mea de a coopera cu necunoscutul, a trebuit să învăț să fiu curajoasă; să îmi înving timiditatea și teama și să mă ridic în picioare în fața unor
necunoscuți, pentru a îmi susține crezul.


DD: După absolvire, ai decis să lucrezi o vreme la Cluj, apoi la Budapesta. Sunt importante cele două experiențe pentru devenirea ta profesională?

ED: Deocamdată sunt un novice în lumea oamenilor adulți, mânați de ambiții profesionale.
Am abordat ambele experiențe de lucru - prima într-un IMM românesc în Cluj și a doua – într-o multinațională în Budapesta, folosind modalitatea de lucru orientat pe obiective și proiecte, acest sistem de lucru fiind cumva încorporat deja în sistemul meu de gândire, încă din facultate. M-am bazat la fiecare pas pe gândirea critică dezvoltată gradual. În niciunul din locurile unde am lucrat până în prezent nu am avut parte de o pregătire profesională structurată, ci mai degrabă a trebuit să îmi asigur autoeducarea încercând să înțeleg ceea ce predecesorii mei făcuseră, punându-mi întrebări și căutând totodată răspunsuri. În era informatizării, a cunoașterii, informația este disponibilă pentru oricine – important este să învățăm să o accesăm cu folos. Aș spune că în sistemul curent de abordare a muncii în majoritatea companiilor, ceea ce se caută sunt mini antreprenori capabili să își gestioneze sarcinile independent.
Am învățat că majoritatea locurilor de muncă, mai ales în acest sistem al specializării și accederii ierarhice înspre poziții al căror nume abia îl poți pronunța, pot duce la succes profesional destul de rapid, însă totodată atrag riscul transformării vieții private în ceva plan/ alb – negru, dacă nu ești în stare să combini cu înțelepciune dorința de cunoaștere, de dezvoltare cu dorința de a avea bunăstare materială. Am încercat în toți acești ani să fac lucrurile pe baza automotivării și pe bază de pasiune. Când sarcina pe care o am de făcut mi se pare insipidă, fără valoare pentru mine, încerc să transform orice fac într-o experiență plăcută. Mândria lucrului bine făcut este una dintre principalele metode de automotivare de care mă folosesc la locul de muncă și aș putea spune că rezultă din plin. De mic copil m-am ghidat după credința că „omul sfințește locul” și încă cred cu tărie că fiecare dintre noi atrage pozitivul – la muncă, acasă, oriunde ne-am afla.
Cred cu tărie că pasiunea și plăcerea de a face lucrurile de zi cu zi sunt indispensabile, oricare ar fi activitatea noastră. E imposibil să nu găsim ceva plăcut într-o activitate. Am învățat din aceste experiențe de lucru că, în momentul în care puterea de automotivare a dispărut, a venit momentul să îmi continui căutarea. Cred că această ultimă învățătură este cea mai importantă. Pot să afirm fără rezerve că tot parcursul meu de până acum a fost o continuă căutare și sper că voi găsi mereu puterea de a-mi continua căutarea, blocarea într-un stil de viață care nu ne reprezintă fiind, cred eu, una din principalele tragedii/pericole ale generației noastre.

DD: Călătorești mereu între două lumi: cea rurală, reprezentată prin Subcetate, unde se află casa părintească, părinții, rădăcinile, și lumea marilor orașe… Ce trăsături de caracter dobândite în copilărie și adolescență, la țară, crezi că te vor reprezenta mereu?

ED: Spuneam mai sus că una dintre principalele crezuri, după care m-am ghidat încă din copilărie, a fost cel al omului care sfințește locul. Cred cu tărie că blestemul/ fericirea, sunt atrase de ceea ce facem. Timpul se petrece în același ritm, indiferent că noi avem zâmbetul pe buze și suntem optimiști sau ne băgăm capul în cenușă și lăsăm viața să treacă, iar noi, ca și oameni, nu avem dreptul să lăsăm viața să treacă pe lângă noi. Mereu am în minte acest lucru în momentul în care diferite întâmplări mă aruncă pe făgașul neputinței/ tristeții, și cu acest gând purced din nou spre „piaza bună”. Valoarea omului și a puterii acestuia de a influența energia locului în care se statornicește pentru o perioadă am învățat-o la țară. În Subcetate am simțit intens puterea comuniunii omului cu natura, puterea de influențare reciprocă între om și om, între om și natură, într-o manieră pozitivă și încerc să îmi amintesc de aceste lucruri, oriunde m-aș afla.
În lumea Subcetății, am învățat valoarea lucrurilor simple. Plăcerea, bucuria, vin din lucruri mărunte, de bază – plăcerea de a sta cu familia, de a te juca cu patrupedele din curte, de a simți pârâul urmându-și cursul peste picioarele tale obosite, plăcerea de a te întinde în iarba, toate acestea mi s-au părut mereu momente de comuniune desăvârșită cu esența noastră. Orice este sofisticat, complex, atrage mereu complicații și, desigur, în mediul complex în care trebuie să ne dezvoltăm astăzi nu avem cum să avem parte numai de lucruri simple, însă faptul că am gustat deja din valoarea lucrurilor simple m-a făcut mereu să am tendința de a simplifica lucrurile, căci, în final, orice este complex, a pornit de la lucruri simple. Plăcerea de a mă înconjura de lucruri simple mi-a adus numai beneficii, oriunde pașii m-au purtat.
Tot aici, acasă, am învățat că oriunde m-aș duce, cerul și stelele sunt aproape de noi. Oriunde aș fi, în momentul în care nu mai simt această proximitate, știu că a venit momentul să îmi revizuiesc aspirațiile, valorile, căutările și obiectivele.
Cel mai important, în Subcetate, am învățat să fiu OM cu mine însămi și cu cei din jurul meu. Nu aș putea trăi cu mine însămi în momentul în care aș uita să fiu om.

DD: Una din pasiunile tale era lectura. Mai ai timp să citești beletristică?

ED: Citesc, dar din ce în ce mai rar. Odată cu plecarea mea la facultate, odată ce am decis să urmez o altă cale decât literatura, mi-am asumat și riscul de a mă îndepărta de lumea vastă a imaginației. Volumul cărților citite a scăzut, și nu din lipsă de pasiune/ dorință, dar mai ales din cauza contextului actual, a limitărilor timpului. Ca și în lumea Moromeților, am simțit și eu ce înseamnă ca „timpul să nu mai aibă răbdare” și, inevitabil, m-am adaptat și eu secolului vitezei – încerc să filtrez informația utilă folosindu-mă de beneficiile internetului și, când simt că totuși lumea imaginației mă cheamă, că realitățile cu care mă înconjor nu mai sunt suficiente, mă întorc la cărțile mele dragi. Constrângerile de timp mă fac mai selectivă cu ceea ce aleg să citesc, dar orice aș face, cărțile încă sunt cei mai importanți profesori pe care i-am avut până în prezent, și mă întorc mereu la matca lor ca la apa cea bună. Lumea cărților mi-a oferit beneficiile unei copilării bogate și lipsa lor pe perioade mai îndelungate mi-a arătat riscul de a trăi în alb și negru, fără puterea imaginației, căci într-un final lumea reală nu este altceva decât o copie a lumii imaginației.

DD: Ai posibilitatea acum de a-ți crea bucurii cutreierând lumea. Ce locuri minunate ai văzut până în prezent și ce își propui să vizitezi în viitorul apropiat?

ED: Întradevăr, am călătorit până în prezent în locuri cum nu credeam că există. Pașii m-au purtat mai ales prin sudul Europei (Portugalia, Spania, Italia), dar și prin Franța, Germania, Austria, Slovacia, Republica Cehă și, bineînțeles, Ungaria. Fiecare capitală, peisaj văzut și-ar merita un întreg elogiu, însă nu îmi propun să fac acest lucru acum. Lumea, în realitatea actuală, este la o aruncătură de băț, și, visând ori dorindu-ne, putem ajunge unde vrem. Oriunde am fost, mereu m-a impresionat puterea creatoare a oamenilor, de a găsi modalități de utilizare a materiei, a naturii înconjurătoare și de a trăi în comuniune cu natura. Mereu m-a bucurat statutul de turist, de vizitator și admirator al trudei predecesorilor nostri, însă mai ales orice loc mi-a insuflat dorința de a face ceva, de a încerca să descopăr și eu care ar trebui să fie semnul trecerii mele. Încă sunt în căutare, așa că nu sunt sigură care va fi următoarea destinație, dar cu sigurață vor urma cât de multe, cât va fi nevoie.

DD: Îți mulțumesc, dragă Emanuela, în prezent expert în Impozitare Internațională la IBM, pentru bunăvoința de a ne vorbi cu atâta sinceritate despre tine. Prezența ta la Subcetate de Sărbători a fost ca o rază de lumină și de bucurie, iar confesiunea ta sperăm să fie pentru tinerii cititori ai revistei școlare o rază de speranță și curaj. Îți dorim, la început de an, multă sănătate și succes.