duminică, 29 mai 2011

ULTIMUL CLOPOȚEL 2011 - Lyceum, an XV, 2011, nr. 6 (67)

ULTIMUL CLOPOȚEL: 27 MAI 2011 1. MESAJUL CONDUCERII LICEULUI



Stimată doamnă inspector Elena Mândru, stimate domnule Cristian Ichim, domnule primar Dan Cotfas, domnule director Vasile Dobrean, preacucernici părinţi, stimaţi invitaţi şi părinţi, stimaţi colegi, dragi elevi, dragi absolvenţi!

La acest ultim clopoţel s-au prezentat în faţa dumneavoastră peste 80 de absolvenţi. Noi, conducerea acestei instituţii, avem toate datele ce confirmă că este o promoţie exemplară, o promoţie model!
Azi finalizează cursurile şi elita liceului nostru, renumita clasă a XII-a A, îndrumată de domnul diriginte Popa Petru Cristian. Elevii acestei clase şi-au câştigat bunul renume prin activitatea la ore, prin rezultatele obţinute la concursurile şcolare pe obiecte, la concursurile artistice şi sportive, prin activităţile extracurriculare.
Rezultatele de până acum confirmă cu prisosinţă că avem în faţa noastră o clasă de premianţi, aproape toţi elevii fiind premiaţi. Sperăm, ne dorim sincer ca rezultatele acestea să se repete şi la examenele care urmează: bacalaureatul, admiterea într-o instituţie de învăţământ superior, viaţa. Dragii noştri, sunteţi harnici şi cuminţi, aveţi încredere în puterile voastre şi sigur veţi răzbi!
Suntem recunoscători colectivului de dascăli care au modelat conştiinţe, caractere, oameni în această clasă, în frunte cu domnii diriginţi, profesorii: Cristian Popa, Costel Sandu, Sanda Vodă, Dumitru Ţepeluş. Dumnealor v-au condus pas cu pas, cu înţelepciune şi consecvenţă, cu fermitate, uneori cu severitate, la rezultatele de azi.
Dragi absolvenţi! Noi, dascălii, ne-am asumat riscul de a nu fi foarte populari sau simpatizaţi câţiva ani, preferând să ni se poarte recunoştinţă toată viaţa. Ne-am asumat destinul de a da lumină, iar viaţa, oamenii, ne-au învăţat să rezistăm şi arderii. Vă asigurăm însă că tot ce-am făcut pentru voi a fost din dragoste, din respect, din responsabilitate pentru viitorul vostru. Din dragoste aţi apărut în această lume, din dragoste aţi fost aduşi de mânuţă acum doisprezece ani la şcoală, cu dragoste am muncit cu voi, din dragoste v-am înţeles şi iertat năzdrăvăniile sau unele obrăznicii, cu dragoste şi cu durere ne despărţim astăzi de voi. Câtă dragoste - atâta dăruire, atâta jertfă! Câtă dragoste - atâta ştiinţă, atâta creaţie, atâtea priceperi şi deprinderi, atâtea competenţe dobândite!
Împletim azi bucuria izbânzii cu tristeţea despărţirii…Singurul nostru regret este că nu
v-am iubit pe cât aţi fi meritat, că nu v-am învăţat tot ce ştim, că nu v-am spus tot ce ştim, că nu v-am ascultat şi înţeles toate frământările, că n-am răspuns tuturor chemărilor, dorinţelor şi iniţiativelor voastre. Ne cerem scuze dacă timpul n-a avut destulă răbdare nici cu noi, nici cu voi…
Dragi absolvenţi! Toate generaţiile au conjugat în vremuri, pe diferite meleaguri, verbul a pleca. Totuşi, atât de masiv, ca în ultima vreme nu s-a migrat decât poate în negurile istoriei. Plecaţi, dar mai şi întoarceţi-vă, oameni buni! Cum se întorc zilele, orele, anii, anotimpurile, păsările. Aşa e firesc, aşa e creştineşte să-ţi sfinţeşti pământul natal, ţara de origine, neamul tău. Şi nu uitaţi că de la Slavici încoace doar armonia, înţelegerea şi sănătatea, bucuriile mărunte, „liniştea colibei tale” te fac fericit!
Vă doresc să promovaţi cu succes toate examenele, să nu vă doară nici corpul, nici sufletul, nici mintea, să nu îmbătrâniţi niciodată! Să vă dea Dumnezeu sănătate, să vă puteţi împlini toate dorinţele, toate aspiraţiile! Vă felicit, dragi absolvenţi! Vă felicit, stimaţi părinţi! Vă felicit, stimaţi colegi şi diriginţi!
Director adjunct, prof. Ioan Cutlac

Dragi absolvenți,
Este o zi minunată, o zi care ne pune să cugetăm puțin asupra trecerii timpului, asupra trecutului și asupra viitorului. Sunt convinsă că majoritatea dintre voi se întreabă cu regrat: oare unde au zburat anii? Au zburat și nu se mai întorc… dar vin alții și mai frumoși. Absolvirea liceului aduce un sentiment de fericire că am realizat ceva frumos, educativ, distractiv uneori și voi trebuie să fiți mândri că faceți parte din această comunitate școlară și că v-ați petrecut copilăria aici. Trebuie să fiți recunoscători pentru tot ceea ce noi am încercat să vă învățăm, trebuie să perseverați să vă îmbogățiți cunoștințele, dar cel mai important lucru este să vă alegeți viitorul voi înșivă, să alegeți viitorul în funcție de ceea ce v-ar plăcea să faceți și la ce credeți că puteți face față.
O să vă plcă lucrurile bune care vi se vor întâmpla, bucurați-vă în fiecare zi și fiți apropiați de cei dragi. Veți fi departe de casă, dar nu disperați, nu vă simțiți singuri și neajutorați pentru că numai așa vă veți crea independența. Vă veți găsi de lucru într-un domeniu care nu o să vă placă la început și o să faceți față cu dificultate. Opriți-vă și fiți recunoscători că vă puteți câștiga existența și zâmbiți. Poate la universitate veți obține note mai mici, dar fiți mândri de voi înșivă, că le-ați luat prin munca voastră, având posibilitatea să arătați cu adevărat ce sunteți în stare.
Întotdeauna să aveți încredere în voi, spuneți-vă vouă înșivă că puteți și veți vedea cum totul se schimbă dacă există stima de sine și autocontrolul. Fiți mândri de voi pentru că puteți face față tuturor provocărilor vieții!
Sunteți una din generațiile școlii noastre cu mare potențial, sunt mândră că mi-ați fost elevi și sper ca pe viitor să nu ne uitați și să încercați să ne reprezentați cu onoare.
Să aveți o zi de poveste!
Profesor Maria Șerban, Director Adjunct Educativ
2. GÂNDURI ALE ABSOLVENȚILOR </
Stimați profesori, iubiți părinți, dragi colegi,


Iată că filele celui mai frumos capitolmdin viața noastră sunt pe sfârșite și nu-mi pot stăpâni emoțiile puternice care-mi inundă sufletul, pentru că în toți acești ani am trăit clipe memorabile în mijlocul uui colectiv minunat și-mi este greu să accept că de la anul nu vom mai fi împreună… aici, la Liceul din Subcetate, tremurând de frică la ușa vreunui cabinet în așteptarea unei lucrări sau râzând în hohote de cine știe ce întâmplare haioasă, cuprinși de exuberanța și efervescența acestei vârste care ne-a unit atât de mult și pe care nu o vom mai putea reîntoarce niciodată. Împreună am râs și am plâns, am cunoscut împliniri și dezamăgiri, ne-am bucurat sau am suferit și, deși spinii trandafirilor ne-au urmat întotdeauna drumul anevoios spre succes, împreună am reușit să depășim momentele mai puțin plăcute ale acestei călătorii, bucurându-ne acum de mirosul și frumusețea bobocului înflorit.
Cum am putea uita vreodată acești ani minunați în care am devenit o familie, formându-ne caracterele și îmbogățindu-ne cunoștințele pentru ca acum, când fiecare dintre noi trebuie să-și urmeze propriul vis, să fim capabili să facem față marii provocări ce se numește „viața”?
Acest lucru n-ar fi însă posibil dacă nu aveam alături atâția profesori deosebiți care să ne călăuzească pașii, dându-ne aripi pentru acest moment când fiecare dintre noi își va lua zborul spre înaltele culmi ce ne așteaptă să le cucerim. Astăzi, ne simțim, parcă, aripite frânte de greutatea apăsătoare a lacrimilor de despărțire deoarece regretăm nespus că timpul a fost necruțător cu noi.
De pe câmpul amintirilor culegem flori de nu-mă uita și le colecționăm în cartea inimii, sperând că nu se vor ofili niciodată. Zâmbesc amintindu-mi de sfioșenia cu care am pășit în clasa I, sub privirea caldă a doamnei învățătoare, de primele serbări, de primele poezii recitate pe scenă, de prima oră de matematică din clasa a V-a, de piesele de teatru în care ne distram copios, de pauzele petrecute în curtea școlii, de balurile vesele, de olimpiadele școlare ce ne-au ajutat în ascensiune. Cât mi-aș dori să nu se fi terminat niciodată! Să pot opri timpul în loc sau măcar să-l pot reîntoarce în acele momente când mă va cuprinde un dor imens de a mai fi o dată școlar.
Nimic din acest vis frumos al celor 12 ani de școală nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi fost alături de noi iubiții noștri părinți ce și-au sacrificat fiecare moment al vieții pentru a ne oferi mult mai mult decât pot eu exprima acum în cuvinte. Cu iubirea lor nemărginită s-au dedicat trup și suflet pentru a nu duce lipsă de nimic și, mai presus de orice, ne-au oferit cea mai pură și mai puternică iubire susținându-ne ori de câte ori aveam nevoie de mângâiere, un sfat, o vorbă bună, căldură și siguanță astfel încât norii negri ai suferinței nu s-au abătut niciodată asupra noastră. Vă mulțumim, dragi părinți, că ne-ați binecuvântat în tot acest timp cu dragostea voastră necondiționată, făcând ca fiecare zi din viața noastră să fie ca o zi frumoasă și însorită de primăvară, chiar dacă uneori, poate, nu am fost destul de recunoscători.
Domnilor profesori, doamnelor profesoare, domnule diriginte, știm că fiecare dintre dumneavoastră și-a împărțit sufletul în cel patru vânturi, o dată cu fiecare generație. Și mai știu că în fiecare toamnă v-ați recompus sufletul pentru a-l dărui generației următoare. Vă mulțumim pentru acest lucru. Anii pe care i-am trăit în această școală și-au deschis florile pe care vi le vom închina dumneavoastră, într-un simbolic buchet al neuitării.
Sunt prea puține cuvintele prin care să exprimăm stima și mulțumirile adresate celor împlicați în formarea noastră, cuvinte pe care le-am vrea însuflețite de rațiunea și trăirile noastre.
Cuprinsă de nostalgie și plină de emoții, nu pot decât să vă urez, dragi colegi, succes la bac, încredere în forțele proprii și sănătate. Fie ca visele spre care aspirați să vă fie mereu torță în întuneric! Viața este o competiție, luptați plini de curaj pentru a ieși învingători din ea, iar peste zece ani, când ne vom reîntâlni, să fim împliniți și mândri de realizările noastre. Așa să ne ajute Dumnezeu! Andra-Diana Popa



Iubiți părinți, stimați profesori, dragi colegi!

Bine v-am găsit în această frumoasă zi, adunați cu toții, puțin nerăbdători, puțin nedumeriți și cu toții foarte emoționați. Iată-ne pe toți, cu un aer sobru și serios atenți la fiecare detaliu, folosindu-ne la maxim capacitățile, pentru ca fiecare moment să iasă așa cum am plănuit, așa cum l-am pregătit. Am repetat, e adevărat, cântece, piesă de teatru…, iar pe mine părinții m-au pus să port pantofi, cravată și un costum elegant.
Stăteam acum ceva vreme și mă întrebam nedumerit: De ce? Care este semnificația atâtor pregătiri pentru acest moment? Răspunsuri se găsesc multe: ne-am adunat pentru a celebra finalul unui an școlar, cu diplome, flori, cărți, cu cuvântări lungi și plictisitoare, ca și aceasta, a mea; ne-am adunat pentru a ne bucura de eliberarea de statutul de licean și de dobândirea aceluia de om matur, viitor student sau familist; am venit pentru a povesti cu bucurie întâmplări din liceu, năzdrăvănii de ale noastre și să ne întristăm că s-au terminat…
Ei, bine, răspunsul ar fi acesta, dragii mei. În această zi importantă cu adevărat, ne bucurăm că am trecut prin liceu, ne bucurăm să îi cinstim pe acei care au muncit sârguincios, să mulțumim școlii care ne-a format și profesorilor care ne-au învățat, risipindu-se fiecare pe sine; ne bucurăm să ne amintim de clipele frumoase trăite în anii de liceu, de prieteniile ce ne leagă și care am vrea să le păstrăm eterne. De aceea suntem aici. Este aceasta o zi importantă? Categoric! Este aceasta o zi decisivă? Nu! Vom pleca de aici, unii pentru a-și împlini visul din copilărie, alții fără a ști ruta exactă, dar foarte determinați de a-și face un rost. Ceea ce urmează nu mai poate fi plănuit, nu mai poate fi repetat. Se vor întâmpla lucruri pe care nu le vom putea prevedea, dar va conta să luăm deciziile potrivite de fiecare dată. Vom merge cu toții la o altă școală, una de la care nu vom putea chiuli, nu vom putea alege scurtături, dar ne vom putea bizui acolo pe cunoștințele acumulate de la profesorii noștri, hotărârea și consecvența noastră, ca și educația priită de la dragii noștri părinți. Este vorba despre „școala vieții”. Am dori ca peste mulți ani, când vom veni la alte festivități, prilejuite de reîntâlnirile periodice, numele noastre să fie strigate printre cele ale premianților, iar pe capetele noastre să se găsească râvnita cunună de lauri a învingătorilor. Tiberiu Cotfas

3. PREMIEREA ABSOLVENȚILOR

Stimați invitați, dragi absolvenți,
Oricât de plăcută ar fi adevărata modestie la un om, astăzi, consider că modestia trebuie să se încline înaintea adevărului și pentru că astăzi se impun a fi spuse multe adevăruri, permiteți-mi să las modestia deoparte și să nu fiu reținut în a caracteriza la superlativ această clasă, a XII-a A.
Cine sunt ei?
Sunt cei care acum patru ani, deși cu medii de admitere ce le-ar fi permis să intre la orice liceu din această țară, au ales să urmeze cursurile acestui liceu: Andra Popa: media 10, Cristina Hurubă: 9,89; Tiberiu Cotfas: 9, 75. Pentru această alegere, pentru această onoare, pentru această încredere, școala, reprezentată prin domnii directori, respectiv corpul profesoral, vă mulțumesc și vă sunt recunoscători.
Cine sunteți voi acum? Sunteți cei care ați confirmat de-a lungul celor patru ani, sunteți cei care prin rezultatele voastre v-ați impus în cadrul colectivului, al școlii, în confruntările școlare zonale, județene și naționale, justificând - dacă mai era nevoie - încă o dată existența acestui liceu de-a lungul deceniilor, aici, pe aceste meleaguri.
Cune sunteți voi acum? Sunteți cei care ați crescut sub ochii noștri, având la baza educației voastre moralitatea, bazată pe respectul pentru alții și respectul de sine, recunoștința față de părinți, profesori, școală, comunitate
Cine sunteți voi? Sunteți cei care v-ați maturizat treptat, preluând încet, dar sigur, din sarcinile familiei, sunteți cei care ați apreciat valoarea micilor voastre câștiguri, rod al muncii voastre cinstite, de-a lungul vacanțelor.
Cine sunteți voi? Sunteți o generație reper ce își are locul bine stabilit în istoria acestui lăcaș de cultură, model pentru toți cei care vor urma.
Stimați profesori, părinți, invitați,
Suntem aici pentru a fi alături de absolvenții acestui an, în semn de apreciere pentru efortul lor de a încheia cursurile ciclului liceal, în semn de apreciere pentru conduita lor.
Permiteți-mi, deci, să încerc o caracterizare a activității lor: înscriși 25, promovați 25, media generală a aclasei: 8,81, media 10 la purtate pentru fiecare absolvent, 84 de absențe nemotivate la nivelul întregului colectiv, pe durata întregului an școlar.
Locul I: Cu un statut deloc de indvidiat, factor de echilibru, mai degrabă avocat al colectivului în relațiile cu mine, s-a impus prin muncă și seriozitate, ambiție și devotament, ca șef de promoție, cu media zece în toți ani de liceu, eleva ANDRA POPA.
Locul I: Reușind să-și învingă handicapul vârstei, împlinind 18 ani doar mâine, cu o personalitate puternică, nu de puține ori reușind să-și impună punctul de vedere în hotărârile grupului, dar pentru care nu programarea, respectiv calculul integral au fost o problemă, ci trezirea și prezența la cursuri la ora 8, cu media 10, în ultumul an de liceu: TIBERIU COTFAS.
Locul II: Venită la Subcetate din poziția de premiantă la Școala din Gălăuțaș, abordând în permanență în mod natural trăsăturile unei eleve serioase, ambițioase, preocupată de reușitele necesare atingerii țelului ei, cu media 9,87, CRISTINA HURUBĂ.
Locul III: Maturizată, parcă, prea devreme, delicată și modestă, parcă cu prea multe responsabilități, a reușit să se facă remarcată prin rezultatele ei, într-o evidentă creștere, cu media 9, 85, ALEXANDRA COTFAS.
Mențiunea I: Transferată la Subcetate de la un liceu de artă, ne-a uimit de-a lungul anilor printr-o îmbinare nefericită dintre calitățile ei intelectuale și artistice, cu media 9,75, COMINA OLTEAN.
Mențiunea a II-a: Modestă, ambițioasă, înzestrată cu o privire caldă, dar misterioasă, având o prezență de excepție la cursuri, învingând zilnic cei 5 km de mers de jos, uneori, cu media 9,61, CRISTINA CIUBUCĂ.
Mențiunea a III-a: Iubită de colectiv, sinceră și deschisă, reușind cu succes să-și învingă greutățile vieții, având cel mai fermecător zâmbet, antidot, parcă, la toate relele lumii,, cu media 9,55, ANDREEA ONOFREI.
Mențiune: Etalon al bunului simț, sufletistă, modestă, dornică de a ajuta pe cei din jur, demnă de respectul colectivului, cu media 9,50, ALINA BACIU.
Mențiune: Hotărâtă să lupte până la capăt pentru drepturile ei, tenace, îndrăzneață în limitele bunului simț, corectă în aprecieri, cu un zâmbet ce ia locul trăsăturilor expresive doar într-o clipă, cu media 9,50, LAVINIA HOMPOTH.
Mențiune: Numită frecvent în funția de secretar al clasei, de notar, de contabil și chiar purtător de cuvânt, nelăsân nicio șansă celui cu care este în dispută, cu media 9,47, MIHAELA CHERECHEȘ.
Mențiune: Actor, coregraf, regizor, coordonator al formațiilor populare, iubitor al tradițiilor populare, iubitor de carte, cinste educatorilor lui, cu media 9,44, GABRIEL SUCIU.
Mențiune: Enigmatică, cu o personalitate puternică, înzestrată cu umor, sigura pe ea, adversar redutabil în orice împrejurare, cu media 9,38, ANA RUSU.
Mențiune: Doriți o părere sinceră? Apelați la el. Doriți să aveți de a face cu o fire deschisă, prietenoasă, caldă? Faceți tot posibilul să fiți în compania lui. Doriți să organizați o petrecere cu succes? Invitați-l. Doriți o prietenie sinceră și necondiționată? Dacă da, încercați să fiți la înălțimea caracterului lui. Invit aici, nu elevul, ci pe prietenul meu, SZOBOLCS OROSZ, cu media 9,29.
Mențiune: „Dacă nu vă place cum sunt, anunțați Poliția. Dacă nu vă place ce am făcut, chemați Poliția.” Cu media 9,02, OANA JUVERDIANU.
Mențiune: Cu aceleași origini ca și mine, Bilborul, timidă, puțin retrasă, foarte selectivă în privința prietenilor, dar foarte plăcută în relația cu cei din jur, cu media 8,67: ALINA CIUBUCĂ.
Mențiune: Nonconformistă, dar extrem de afectivă, distractivă, dar și imprevizibilă, largă la suflet și bine intenționată, cu media 8,61, RAMONA COȘARCĂ.
Mențiune: Școala sprijină familia pe toată durata parcursului școlar. Cu media 8,41, OANA COȘARCĂ.
Mențiune: Evlavios, cuminte, având una din cele mai bune prezenâe, element de bază în cadrul familiei, extrem de iubit în colectiv, cu media 8,41, VLAD ILISAN.
Mențiune: „produs” perfect al economiei de piață, respectat pentru acest fapt în cadrul colectivului și al colectivității, simț antreprenorial, garantat viitor prosper om de afaceri, cu media 8,08: SEBASTIAN MUSCĂ.
Mențiune, pentru meritele sale sportive, cu media 8,08: CĂTĂLIN TOMA.
Felicitări absolvenților, părinților și întregului colectiv didactic!
Profesor Petru-Cristian Popa, dirigintele clasei a XII-a A




4. CĂRȚI NOI:
</ Grup Școlar „Miron Cristea” și Asociația Culturală „Dobreanu, LICEUL DIN SUBCETATE, LA 50 DE ANI, 2011, Coordonatori: Profesori Vasile Dobreanu și Doina Dobreanu


PREFAȚĂ: Şcoala din Subcetate - arc peste timp Sunt momente în care trebuie să ne scrutăm retrospectiv existenţa fiindcă imaginea de ansamblu a trecutului şi a prezentului este temelie pentru viitor. Anul 2011 este un asemenea moment.
Se împlinesc în acest an cincizeci de ani de existenţă neîntreruptă a liceului din Subcetate şi aproape 250 de ani de la organizarea învăţământului primar în această localitate. Faptul că în 1765 exista deja o şcoală românească în Subcetate, condusă de dascălul George, este o certitudine, care poate fi probată prin documente.
Importante însemnări despre organizarea învăţământului în secolul al XIX-lea la Subcetate ne-a lăsat Elie Câmpeanu, învăţător şi preot în această localitate în perioada 1883-1889, bazându-se, în preocupările sale de a scoate la lumină adevărul despre vechimea şi continuitatea românilor din judeţele Mureş şi Ciuc, pe o documentaţie istorică şi arheologică riguroase şi pe arhiva bisericească.
Din lucrarea sa monografică privind istoria localităţii Subcetate aflăm şirul dascălilor şi al preoţilor care au funcţionat la Subcetate de-a lungul veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea.
Îl menţionează pentru 1815 pe Andrei, fiul preotului Lazăr din Pipirig, cantor şi docente la Subcetate, în vremea când s-a ridicat aici o şcoală, probabil primul edificiu destinat exclusiv învăţământului.
I-au succedat lui Andrei dascăli ardeleni: cantorul şi docentele Filip, docentele Iacob, docentele Nicolae Grosisch (între 1835-1837) - “bun docente şi mare tipicar, care vorbea germana, latina, maghiara, româna şi rusa” (Elie Câmpeanu); Grigore Hurubă, Ştefan Pop, Vasile Dobreanu, Dumitru Urzică, Petru Popa de la Secula (1858-1860), Vasile Furnea (1861-1862), Teodor Runcanu (1863-1866), Ioan Urzică (1867-1868), Mihail Hurubean (1869-1878), Ioan Păstoriu din Vaida (1878-1879), Vasile Lucaciu din Teuşu (1879-1882), Ioan Moga din Bobohalma (1882-1883), Elie Câmpeanu (1883-1884), Petru Gafton, primul învăţător originar din Subcetate care a făcut aici carieră didactică (1884-1916, 1919-1921), Ioan-Emil Butnariu (1910-1912), Alexandru Lascu (1912-1916).
Până la primul război mondial, de educaţia şi de instrucţia tuturor elevilor din şcoală se ocupa în general un singur învăţător.
Fluctuaţia mare de dascăli se explică prin lipsa condiţiilor de desfăşurare a activităţii şcolare şi prin lipsa unei locuinţe pentru cei care se ocupau de instruirea şi de educarea copiilor.
Sub administraţia preotului Petru Dobrean (1853-1882), s-au pus bazele unei fundaţii bisericeşti şi ale unei fundaţii şcolare, s-a construit un nou edificiu şcolar (1868-1876).
Pentru locuitorii din satele aparţinătoare comunei Subcetate au fost construite şcoli în perioada interbelică: în 1925 în satul Călnaci şi în 1930 în satul Filpea.
După 1918, când învăţământul a cunoscut o înflorire fără precedent, s-a înfiripat un colectiv didactic, avându-l în frunte pe învăţătorul Alexandru Mândru (1916-1940).
Paulina Urzică, Laura Urzică, Lucreţia Suciu, Andrei Cotfas, Gavrilă Urzică, tineri din Subcetate din generaţia interbelică, s-au format ca învăţători la Şcoala Normală din Blaj, la fel ca şi predecesorii lor, şi s-au întors să profeseze în localitatea natală, impunându-ne nouă, celor care i-am cunoscut, sentimente de admiraţie şi recunoştinţă.
Încă în anul 1924 s-a pus problema construirii unei şcoli corespunzătoare în centrul comunei Subcetate. A fost cumpărat în anii 1935-1936 intravilanul necesar construirii acestei noi şcoli, a fost realizat un plan pentru o şcoală modernă în 1937, dar aprobarea lui s-a tergiversat. Problema construcţiei şcolii se va relua abia în anii 1947-1949.
Împrejurările din perioada celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1944), i-au silit pe învăţătorii români să ia calea pribegiei...
După război, s-a reorganizat începerea cursurilor primare la toate cele şapte clase, inclusiv la şcolile din Călnaci şi Filpea. S-au întors pe rând învăţătorii localnici: Lucreţia Ţifrea, Gavril Urzică, Andrei Cotfas, Maria Cotfas, Laura Urzică, Paulina Suciu, acest colectiv didactic fiind completat pe rând cu alţi tineri învăţători originali din Subcetate: Lucreţia Ciubucă, Lucreţia Stan, Leontina Ilisan, Alexandrina Suciu.
În anul 1955 s-a inaugurat noul edificiu şcolar cu care ne mândrim şi în prezent. Informaţiile despre demersurile făcute în vremea aceea pentru edificarea unei noi şcoli în centrul comunei şi despre derularea lucrărilor le avem de la domnii profesori Petru Cotfas, Gheorghe Laczko-Cotfas, fiul merituosului dascăl Andrei Cotfas, Ioan Sandu, director al Şcolii din Subcetate între anii 1953-1956.
Înfiinţată în anul 1955, Şcoala Medie Mixtă din Subcetate a fost mutată, după numai trei ani, la Topliţa, dar o instituţie similară s-a reînfiinţat în această aşezare rurală în anul 1961, un liceu care în acest an, 2011, împlineşte 50 de ani de activitate neîntreruptă.
Şi astăzi, după o jumătate de secol, sârguinţa celor care propagă aici ştiinţa cărţii se numeşte, ca şi odinioară, apostolat; sârguinţa lor, vegheată parcă de duhul dascălilor care au oficiat între aceste ziduri, pătrunşi de menirea lor, pe care şi-o onorau prin atitudinea, viaţa şi ţinuta lor, este amplificată de strădania de a menţine această şcoală rurală măcar pentru două motive: ca datorie de a continua o tradiţie şi ca necesitate pentru ca şi cei care se nasc şi trăiesc la ţară să aibă acces la învăţătură.
Şcoala Medie Mixtă din Subcetate a pornit la drum în 1955 cu dascăli locali, dar şi cu profesori de specialitate repartizaţi cu acest prilej: Ioan Mureşan (limba şi literatura română), Dumitru Dobrean (biologie), Ioan Fărcaş (geografie), Toader Suciu (fizică şi matematică), Lidia Suciu (ştiinţe naturale), Achim Săniuţă, inginer, Napoleon Părie, Liviu Morar, Alexandru şi Rafila Conţiu, Elena Culea…
De-a lungul anilor, construcţiei şcolare terminate în 1955 i s-au adăugat noi spaţii de învăţământ: opt săli de clasă, între 1965-1967; patru săli de clasă şi două ateliere şcolare, între 1976-1980. Au fost amenajate pe rând, în funcţie de exigenţele planului de învăţământ, ateliere de tâmplărie (pentru băieţi) şi de lucru de mână - cusături şi ţesături (pentru fete), ateliere care au funcţionat între anii 1971- 1977.
O altă pleiadă de dascăli foarte bine pregătiţi şi exigenţi a asigurat în aceşti ani calitatea procesului instructiv-educativ la Subcetate: Dan Cremenciuc, Traian Ciociu, Gheorghe Laczko-Cotfas, Aurel şi Ioana Roman, Maria Urzică/Ciobotea, Maria-Livia Bibu, Nicolae Becze, Marina Lazea, Petru şi Maria Cotfas, Leontina Ilisan, Alexandrina Suciu, Lucreţia Stan, Carol Stoica, Valer Vodă, Ştefan Popa, Emil Diţu, Maria Aitoneanu/Urzică, Maria Popa, Emilia Cotfas, maistru-instructor Petru Dobreanu, maistru-instructor Lucreţia Ciubucă ş.a.
Liceul, real-umanist în perioada 1961- 1977, a fost reprofilat începând cu anul şcolar 1977-1978 şi a devenit liceu industrial, cu profil de mecanică, în cadrul căruia elevii treptei I învăţau meseria de lăcătuş mecanic, iar în treapta a II-a se pregăteau pentru meseria de prelucrător prin aşchiere.
Ca urmare a hotărârii ministerelor de resort, cel al Educaţiei şi Învăţământului şi cel al Industriei Constructoare de Maşini, la 1 aprilie 1979 s-a încheiat un protocol de separare a şcolii generale de liceu, ceea ce presupunea împărţirea spaţiului şi a mijloacelor de învăţământ. Cele două instituţii aveau să funcţioneze în continuare în aceeaşi clădire, cu acelaşi colectiv didactic, dar fiecare cu administraţie proprie. După decembrie 1989 cele două şcoli s-au unificat devenind Grupul Şcolar „Miron Cristea”.
În anul 2002 am sărbătorit 40 de ani de existenţă neîntreruptă a liceului din Subcetate, ca formă de civilizaţie şi cultură, 40 de ani şi tot atâtea trepte săpate în timp şi în inima atâtor generaţii de elevi care au găsit în această instituţie de învăţământ adevăraţi dascăli. Aceştia, cu entuziasmul, cultura şi înţelepciunea lor au dat viaţă şcolii din Subcetate şi au clădit caractere. Aniversarea a 40 de ani a liceului din Subcetate a fost marcată prin placa de marmură aşezată în holul şcolii, cu următoarele cuvintele gravate pe ea:
„VIVAT, CRESCAT, FLOREAT
Liceul din Subcetate, la aniversare: 1956-2002!
Recunoştinţă veşnică colectivului de dascăli şi harnicilor locuitori ai comunei Subcetate
pentru strădania de a înălţa un locaş şcolar.
21 mai 2002”
Cu acel prilej, s-a publicat monografia liceului din Subcetate, respectiv a şcolii din Subcetate, ale cărei începuturi se află la mijlocul secolului al XVIII-lea. (Doina Dobreanu, Vasile Dobreanu, Liceul din Subcetate. Prezentare monografică. 1956-1958, 1961-2002, Editura Scoruş, 2002)
„Acum, la ceas aniversar – spunea în 2002 doamna Lucreţia Ilisan -, nostalgia celor aproape 30 de ani, cât am lucrat la Liceul din Subcetate, în calitate de contabil-şef, îmi dă o stare de linişte interioară: sunt convinsă că toţi aceşti ani nu au trecut degeaba.
Am început greu, din punct de vedere material, deoarece în afara celor zece săli de clasă, şcoala nu dispunea de o dotare adecvată pentru învăţământul liceal. Lipsurile au fost însă suplinite cu succes de colectivul didactic şi de personalul tehnic-administrativ inimos – cu o medie de vârstă de 25 de ani –, bine pregătit profesional şi dornic de a face totul cât mai bine posibil.
Timpul liber pe care îl aveam la dispoziţie îl dedicam activităţilor cultural-artistice, care suplineau lipsa televiziunii şi a computerelor de astăzi…
Strategia de desfăşurare a procesului de instrucţie şi educaţie, aplicată de către directorul de atunci, profesorul Dan Cremenciuc, a dat roade şi apogeul acestor ani de început a fost atins prin rezultatele primelor patru promoţii de absolvenţi admişi în învăţământul superior. Reuşitele au fost posibile graţie colectivului din liceu, care avea coeziunea unei adevărate familii. Prezenţa profesorilor Traian Ciociu, Dan Cremenciuc, Nicolae Becze, Emil Ţepeluş, Aurel Roman, Adrian Şuteu, Maria Ciobotea, Marina Lazea a impus întregului colectiv al şcolii un comportament pe măsură.
Dovada este că actualul colectiv didactic, de a cărui activitate depind destinele şcolii, este format din elevi de odinioară, animaţi de elanul tineresc al mentorilor lor.”
În ultimii cincizeci de ani au funcţionat la şcolile din Subcetate zeci de profesori, învăţători, educatori, maiştri şi ingineri, personal didactic auxiliar şi nedidactic. Alături de profesori din vechea generaţie, au venit specialişti noi, dintre care unii s-au statornicit la Subcetate şi s-au împlinit profesional aici, astăzi fiind pensionari sau în prag de pensionare: Ioan-Horia Dobrean-Urzică, Dumitru Ţepeluş, Ana-Maria Iconomu, Sofia şi Ioan Cutlac, Elena Chintoan/ Cotfas, Victoria Carazan/ Laczko-Cotfas, Doiniţa-Ana Dobrean, Rodica Rizea, Melania şi Marian Dinu, Ileana Todor, Rafila Oană, Dorina Ţepeluş ş.a. An de an, colectivul didactic a fost împrospătat cu cadre noi, care se străduiesc, din mers, să se înscrie în tradiţia efervescentă a muncii responsabile şi a lucrului bine făcut, trăindu-şi profesiunea la cote înalte: Vasile şi Daniela Dobrean, Ionela şi Cristian Popa, Traian Muscă, Ilyes Elemer, Aurelia Deac, Keresztezs Anna-Maria, Dan Cotfas, Ioan-Costel Sandu, Maria Şerban, Sanda Vodă, Viorica Oană, Marius Urzică, Ana-Aurelia Rotaru, Daniela Tompea, Dorina Marc, Crina Gabor, Adrian Lung, Claudia Ardelean ş.a.
Este recunoscut faptul că şcolile din Subcetate au avut mereu învăţători şi profesori exemplari, conştienţi că au de îndeplinit o misiune nobilă prin activitatea didactică pe care o desfăşoară, fiindcă nimic nu poate fi mai minunat şi fără egal în lume decât să modelezi sufletul unui pui de om – creaţia şi semenul tău - , cel care-ţi continuă paşii, idealurile şi-ţi asigură ţie şi omenirii nemurirea.
Cuvintele directorului Colegiului Naţional „Octavian Goga” din Miercurea-Ciuc, domnul profesor Doru Dobreanu, originar din Subcetate, sunt o mărturisire sinceră a recunoştinţei pe care o poartă în suflet pentru oamenii şi dascălii satului său natal: „Aparţin acestor locuri prin tot ceea ce sunt, purtând în mine credinţa şi simplitatea oamenilor de aici, fiind o parte din sufletul lor. Le sunt dator pentru crezul meu de a trăi şi gândi româneşte, pentru că m-au învăţat să lupt pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce aş putea fi.
Dumnezeu să-i ocrotească pe toţi cei care cu fapta, cu gândul şi cu sacrificiul lor au făcut ca acest loc să dăinuiască peste veacuri”.
Profesor Doina Dobreanu </ <>
COPERTA 4:
„Oameni care au sfinţit locul! Este sintagma care exprimă, sintetic, o avalanşă de gânduri şi de sentimente de fiecare dată când sufletul meu, de fostă absolventă a Liceului din Subcetate, este invadat de tot atâtea amintiri legate de anii de şcoală, de dascălii de odinioară ce i-au trecut pragul.
Din tot acest noian de amintiri neşterse se conturează, peste ani, în mintea şi sufletul meu, modelul dascălului, aşa cum l-am simţit eu, l-am preluat şi am încercat să-l urmez.”
Profesor Georgeta Dobrean
„Port în sufletul meu tot respectul faţă de profesorii mei de la Subcetate pentru felul în care au modelat sensul existenţei mele; ei sunt, cu siguranţă, acolo, în timpurile şi amintirile de la Subcetate”. Prof. Univ. Dr. Psih. Pavel Mureșan, Toronto
„Generaţiei mele i-a fost dat privilegiul de a-şi fi cultivat pasiunea pentru cultură, poezie şi frumos sub îndrumarea unor dascăli de aleasă vocaţie. Căci ce altă definiţie poate fi dată vocaţiei, decât puterea lăuntrică a profesorului de a intui că mintea tânărului nu este un creuzet, ci o torţă. O torţă pe care trebuie s-o aprinzi în aşa fel încât la rândul ei să lumineze singură.
Când eram copii, gândeam ca nişte copii. Devenind adulţi, am gândit cu maturitate, străluminaţi de flacăra copilăriei. Ce viaţă şi-ar putea păstra candoarea, inocenţa şi frumuseţea, dacă nu ar rămâne aproape de izvoarele veşnice ale formării sale spirituale şi umane?
Vă mulţumim, Domnilor Profesori de la Liceul din Subcetate…” Conf. Univ. Dr. Doina Butiurcă
„Exemplul dascălilor de la Subcetate care, mai înainte de toate, ştiau să fie oameni mă urmăreşte oriunde şi, pentru mine nu există încântare mai mare decât aceea de a-i uimi pe alţii cu povestea acestui simplu mod de a fi al dascălului de la Subcetate… Aleasă preţuire pentru aceia care, generaţie după generaţie, au încheiat un pact cu această instituţie, având curajul să formeze… Oameni! Stud. Anca-Delia Rizea



duminică, 15 mai 2011

CONCURSUL „LAUDĂ SEMINȚELOR...”, 2011 - Lyceum, an XV, 2011, nr. 5 (66)



Concursul Național „Laudă semințelor, celor de față și-n veci tuturor”, din cadrul Festivalului Internațional Lucian Blaga”, ediția 2011




Cosmina Oltean, ASFINȚIT



1. REZULTATELE LA ETAPA JUDEȚEANĂ:- Adriana-Sebastiana Muscă, Premiul I – secțiunea traduceri
- Cosmina-Marcela Oltean, premiul I – secțiunea arte plastice
- Prof. Doinița-Ana Dobrean, premiul I – secțiunea traduceri
- Prof. Doinița-Ana Dobrean, premiul I – secțiunea eseu, critică literară

2. REZULTATELE LA ETAPA NAȚIONALĂ:- Cosmina-Marcela Oltean, premiul II – secțiunea arte plastice


- Prof. Doinița-Ana Dobrean, premiul II – secțiunea eseu, critică literară


3. Prof. Doina Dobreanu: Lucian Blaga, Cântecul obârșieiPentru poetul luminilor, cum este numit Lucian Blaga, confruntarea cu Absolutul rămâne dominanta tematicii sale lirice. A plecat de la moștenirea strămoșilor săi, țărani și cărturari, și „s-a ridicat, ridicându-se totodată și mesajul lor, până la atitudinea spiritului universal, la fel ca și Goethe”.
Copilăria petrecută în Lancrăm a rămas înscrisă în sufletul poetului pentru totdeauna, ca și imaginea satului. Un rol important în modelarea sufletului poetului l-au avut imaginea satului, natura, transfigurată mitologic în poezia sa, și muntele. Intrarea în munte, pe care o va evoca liric mai târziu, a fost resimțită ca o trecere într-un alt spațiu și într-un alt timp decât cele obișnuite. Copilăria, satul și muntele „sunt de fapt obsesiile definitorii ale autorului, nervurile principale ale organismului operei, nu teme în înțeles obișnuit. Ele pot fi izolate numai analitic, în realitate apar amestecate și contaminate reciproc”.
Satul și folclorul ca expresie a sensibilității colective ancestrale sunt elemente de referință pentru Lucian Blaga în a defini în trilogia culturii „matca stilistică” a neamului românesc și a o releva în poeziile sale.
La fel ca Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga, Lucian Blaga poartă în inimă și în suflet întregul univers al satului său natal, sat „cu sunet de lacrimă”: casa părintească, izvorul din Lancrăm, fir al destinului tors de Parcele veșnice, orizontul marcat de crestele Munților Apuseni, gorunul din margine de codru…
„Românul – afirma Lucian Blaga - trăiește, inconștient, pe plai, sau mai precis în spațiul mioritic” care „face parte integrantă din ființa lui.” Componentă a spațiului mioritic vast și unduitor, alternanță de munte și vale, Munții Apuseni, a căror priveliște fascinantă o contempla din tinda copilăriei, așa cum mărturisește în Hronicul și cântecul vârstelor, reprezentau pentru copil hotarul dintre realitate și legendă. Muntele este pentru Blaga simbol de măreție și forță telurică, așa cum reiese din poezia „Dați-mi un trup, voi munților”, dar și o lume în lume: tărâm de mit, loc al purității elementare, templu al veșniciei, împărăție a misterului, simbol al sfințeniei. Urcarea pe muntele încununat de cer înseamnă intrarea într-o lume zeiască, o lume de poveste în care se găsește intrarea în „celălalt tărâm”.
Gorunul, copacul specific vetrei sale poetice, devine, ca și la Hölderlin, metafora străveche a puterii elementare, centrul unui spațiu mitic. Are în plus „un aer sacral, acela al turlei de catedrală, a cărui inimă bate la hotarul unui neant nedefinit, vag, în care cel viu aude în trunchi cum crește sicriul”.
În vecinătatea acestui orizont de poveste își fixează poetul cosmosul ideal, având în centru satul mitic. „Satul – mărturisește poetul în Hronic - era pentru mine o zonă de minunate interferențe: aici realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întâlnea cu povestea și cu mitologia biblică, ce-și aveau și ele certitudinile lor. Îngerii și Tartarul dracilor, cu puii săi negri, erau pentru mine ființe, ce populau însăși lumea satului. Trăiam palpitând, și cu răsuflarea oprită, când de mirare, când de spaimă, în mijlocul acelui lumi”.
În Hronicul și cântecul vârstelor, Lucian Blaga vorbește despre atmosfera patriarhală a casei natale din Lancrăm și despre icoanele luminoase ale părinților săi, preotul Isidor Blaga și mama Ana (n. Moga). Tata, aplecat spre lectură, purtând „în sine aleanul altor orizonturi”, era sobru și autoritar; mama, în schimb, o fire blândă, „cu instincte materne și feminine preistorice”, „cu ochi mari de basm”, „trăia aievea într-o lume croită pe măsura celei folclorice”. Mama este cea care, prin basmul repovestit la insistențele copilului dornic să cutreiere cu imaginația lui tărâmuri necunoscute, lumi nevăzute, îi conduse pașii pe drumul fantastic spre primele evadări din concret.
Lancrămul și împrejurimile sale îi ofereau copilului locuri mitologice. Undeva la marginea satului era un noroi fără fund, care ducea în iad. Prăpăstioasa râpă roșie din „dealul viilor” era locuită de căpcăun. Pănă și părinții luau proporții suprareale în mintea copilului care trăia fascinația poveștii: tatăl era asemenea unui zeu atotputernic și atoateștiutor, iar mama era „o ființă primară”.
„Copilăria petrecută la sat, spunea Lucian Blaga la intrarea sa în Academie , mi se pare singura mare copilărie. (…) Copilăria și satul se întregesc reciproc, alcătuind un tot inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză datorită căreia fiecare din părți se alege cu un câștig. Căci pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că și satul, la rândul lui, își găsește suprema înflorire în sufletul copilului.”
Chemarea satului, a vetrei părintești este un laitmotiv al creației poetice blagiene. Dovadă sunt poeziile cu această temă prezente în toate volumele sale: Gorunul în volumul de debut, Poemele luminii (1919), Din copilăria mea în volumul Pașii profetului (1921), Sufletul satului în volumul În marea trecere (1924), Biografie în Laudă somnului (1929), Sat natal în volumul La cumpăna apelor (1933), Satul minunilor în volumul La curțile dorului (1938), Întoarcere în volumul Poezii (1942), 9 Mai 1895 în volumul Nebănuitele trepte (1943), Mirabila sămânță și Izvorul în volumul Poezii (1962), Cântecul obârșiei în Alte poezii.
Satul natal al lui Blaga, „pragul său de lume”, e Lancrămul cu sunetele lacrimei în nume, Lancrămul care devine „potecă” poetică pentru el:
„Sat al meu, ce porți în nume/ sunetele lacrimei,/ la chiemări adânci de nume/ în cea noapte te-am ales/ ca prag de lume/ și potecă patimei.// Spre tine cine m-a-ndrumat/ din străfund de veac,/ în tine cine m-a chiemat/ fie binecuvântat,/ sat de lacrimi fără leac.” (9 Mai 1895)
În poezia Din copilăria mea, poetul descrie veridic, fără a apela la registrul lexical cu încărcătură metaforocă ori simbolică, universul bucolic al satului, cu îndeletnicirile și imaginile specifice, care îl ajută să înțeleagă de timpuriu adevărurile firii, dar și atașamentul pentru formele vieții rurale:
„Pășteam cu alții gâștele-n ariniști./ Cu gângurit de aur îmi venea câte-un boboc/ și-mi prindea cu bucurie-n cioc/ sfârcul urechii,/ și plopii tremurau, străvechii.// Când toropit priveam prin gene/ cum boii se mișcau prin flori de sânziene/ pe sub sălcii,/ mă miram că ei nu văd/ cu vârful coarnelor ca melcii,/ și boii – boii-și rumegau căldura pe sub sălcii.// Când mă trânteam în pajiște pe spate/ cu ochii către bolta în senin,/ mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,/ lin/ răzimat pe coate.// Și-mi mai aduc aminte: / într-un lan de cânepă/ o sperietoare pestriță de paseri/ se sprijinea/ în par ca vânturi s-o alinte./ Ciorchine de turbări avea cercei,/ O vrabie-și făcuse cuib în pălăria ei./ Râdeau copiii toți de ea,/ dar mie-mi era milă/ și-o iubeam.// Eram mic/ și singur socoteam: ea mi-era aproapele și o iubeam./ Și mă credeam un mucenic. ”
Poetul se contopește cu imaginea copilului care a fost. Cu candoarea-i specifică și crescut în mediul sacru al familiei sale, copilul se închipuie, înconjurat de vietățile necuvântătoare ale naturii din jur, un mucenic el însuși.
În volumul În marea trecere (1924), vocea lui Blaga devine „blând - nostalgică și ceremonioasă, având aerul de a comunica o relevație”. Convingătoare sunt în acest sens poeziile Către cititori, poezia care prefațează volumul, În marea trecere și Sufletul satului.
„Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădina mea cu stupi./ Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă/ Și așteptați să vorbesc. – De unde să-ncep?/ Credeți-mă, credeți-mă,/ despre ori și ce poți să vorbești cât vrei:/ despre soartă și despre șarpele binelui,/ despre arhanghelii care ară cu plugul/ grădinile omului,/ despre ură și cădere, tristețe și răstigniri/ și înainte de toate despre marea trecere.” (Către cititori)
Registul lexical se referă la lumea rurală, dar poetul îl utilizează doar ca expresie a unei gândiri simbolice. „Casa” se identifică cu lumea sa interioară; ; „soarele ” reprezintă simbolul conștiinței, al gândirii. „Dincolo soarele și grădina mea cu stupi” este o reprezentare alegorică a universului său spiritual, artistic.
Copilăria, evocată nostalgic, devine una din sursele patetismului poeziei sale: „Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie,/ ca un cerb bătrân/ după ciuta lui pierdută în moarte”. (În marea trecere)
Poezia Sufletul satului ne prezintă imaginea unui sat spiritualzat, mitic, lipsit de realitate concretă, poetul recurgând la un limbaj încărcat de taină, cermonios.
Satul blagian, în care guvernează legi proprii, creează impresia unui tărâm al veșniciei. Poetul îl redescoperă și îl prezintă într-o solemnitate ritualică:
„Copilă, pune-ți pune-ți mâinile pe genunchii mei./ Eu cred că veșnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet,/ și inima-ți zvâcnește mai rar,/ ca și cum nu și-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva”. (Sufletul satului) Nimeni în afară de Blaga nu a formulat atât de convingător ideea: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. Satul lui Blaga este ca o ființă vie, are suflet care poate fi perceput prin simțurile noastre: „Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streșini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte”. (Sufletul satului) În viziunea lui Blaga, există o armonizare între ritmul vital al satului cu cel cosmic, a cărui durată este eternitatea.
Poezia Sufletul satului este una din creațiile blagiene care ar putea face dovada tradiționalismului său mitic. Ceea ce explică tradiționalismul lui Blaga este întoarcerea la sursele vitale ancestrale, mitice. Și totuși, lirismul blagian nu poate fi încadrat în poezia tradiționalistă, în primul rând prin „valorile expresiei figurative și mitice”, prin „orientarea cu totul nouă spre originile sensibilității elementare”. Lucian Blaga realizează o inedită fuziune între tradițional și modern, între național și universal. Blaga rămâne în lirica românească promotorul expresionismului și, din această perspectivă, el își dorește să caute în tradițiile autohtone valențele eterne, având certitudinea că acestea îi sunt relevate de vechiul sat, al cărui „suflet” a rămas neschimbat. „Neschimbat e numai satul” va conchide în poezia Întoarcere, asemenea lui Dumnezeu.
La Blaga, satul nu mai este o simplă temă literară, la fel ca la Ștefan Octavian Iosif, George Coșbuc, Octavian Goga. Blaga este interesat de satul permanențelor sufletești ale neamului: „din satul românesc au izvorât valori spirituale, care, de-a lungul timpului, s-au fixat într-o matrice și au impus un popor. Când Blaga spune, într-o formulare de rezonanța unei sentințe: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat el are în vedere durata eternă a unor atribute umane (vectori stilistici) dintr-un anume spațiu rural.” Poetul este mereu în căutarea unei spiritualități primordiale și pentru acest lucru pleacă, la fel ca sculptorul Constantin Brâncuși, de la izvorul folcloric pe care îl universalizează.
Poezia Sat natal face parte din volumul La cumpăna apelor (1933), „poate volumul cel mai artist pe care la scris Blaga” , după cum aprecia Tudor Vianu, în care lumea satului este prezentată ca un spațiu mitic. Satul lui Blaga primește o dimensiune de mit estetic, de matrice stilistică, fiind întâiul creator de cultură românească, cum apreciază Vasile Fanache. Nostalgia poetului după spațiul copilăriei este evidentă. Lumea dintâi a poetului îl urmărește pretutundeni prin locurile și timpurile înstrăinării, ea e numai îndepărtată, nu și pierdută. Poetul visează la ceasul fericit al întoarcerii la vatră, la „rodiile lui de aur”.
„După douăzeci de ani trec iarși pe-aceleași uliți/ unde-am fost prietenul mic al țărânii din sat./ Port acum în minte febra eternității,/ negru prundiș, eres nevinovat./ Nimeni nu mă cunoaște. Vântul, el singur, sau plopul/ de aur. Plop înălțat de-un fir nevăzut asemenea fusului,/ Nedumerit turnul se va uita două ore în urma mea/ până m-oi pierde din nou subt dunga apusului.// Totul cât de schimbat! Casele toate sunt mult mai mici/ decât le-a crescut amintirea./ Lumina bate altfel în zid, apele altfel în țărm./ Porți se deschid să-și arate uimirea// Dar de ce m-am întors?” (Sat natal)
Satul și muntele sunt spații simbolice, sunt locuri unde ființa regenerază, se salvează din marea trecere. Muntele, loc al perfecțiunii și purității, simbol al lumii, este un loc fabulos în care timpul se lărgește la indefinit, un spațiu paradisiac unde viața își revelează sacralitatea și unde marea trecere își pierde sensul. „Intru în munte. O poartă de piatră/ încet s-a-nchis. Gând, vis și punte mă saltă./ Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!/ Din ferigă vulpea de aur mă latră.// Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii/ vrăjite, cu ochi întorși se strecoară./ Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară/ albinele morții, și anii. Și anii.” (Munte vrăjit)
La curțile dorului, 1938, evocă nostalgic, dintr-o altă perspectivă, satul său natal și lumea rurală, realizând o mitologie a dorului de țară, în poeme ca: Ani, pribegie, somn, Alean, În preajma strămoșilor etc.
Satul imaginat de Lucian Blaga este cel al copilăriei sale, expresie a etosului rural ardelean de la cumpăna a două veacuri. Este recreată poetic o lume a candorii și a credințelor naive, în care cerul coboară pe pământ, scăldându-l într-o lumină nefirească, în care realitatea fuzionează cu fabulosul.
Imagini din satul natal și nostalgia copilăriei îl însoțesc pretutindeni și permanent, ceea ce explică nu doar atașamentul pentru formele vieții rurale, ci și credința într-o renaștere spirituală prin apărarea acestui stil de viață. Satul lui Blaga este un „sat al minunilor”, în care se simte prezența unei divinități mitice, ancestrale; satul lui Blaga este un spatiu simbolic, unde timpul este o „duminecă” fără sfârșit, un timp sacru: „Ajuns-am prin pulberi și miriști/ unde răzbat fără sfat numai unii./ Drumeaguri adesea ocolit-am prin liniști/ după mersul albastru al lunii.// Lângă fântâna darului harului/ pâlpâie boalele, țipă lăstunii./ Plin este satul de-aromele zeului/ ca un cuib de mirosul sălbăticiunii.” (Satul minunilor)
Impulsul întoarcerii în satul originilor sale este unul interior și vine din dorința de a regăsi liniștea sufletească. După o regăsire imaginară a „satului minunilor”, poetul se întoarce efectiv în satul copilăriei unde trăiește plenar sentimentul eternității:
„Lângă sat iată-mă iarăși,/ prins cu umbrele tovarăș.// Regăsescu-mă pe drumul/ începutului, străbunul.// Câte-s altfel – omul, leatul!/ Neschimbat e numai satul,/ dup-atâți Prieri și toamne/ neschimbat ca Tine, Doamne./ Aur scutură alunul./ Fluier zice. Cade fumul.// Greierii părinților/ mulcom cântă, mulcom mor.// Cu aroma-i ca veninul/ amintește-mi-se-arinul.// Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă”. (Întoarcere)
Simte de fiecare dată când se regăsește în atmosfera satului patriarhal o stare paradisiacă asemănătoare cu ființarea inconștientă, o stare de împăcare liniștitoare, de integrare în fire. Și simțemintele sale sunt descrise cu sinceritate atât în poezii, cât și în paginile de junal:
„Am dormit pe-un strujac umplut cu foi moi de știuleți de porumb și pe-o pernă doldora de foi de ferigă. Trezindu-mă, mai simt în mine ecourile somnului vegetal și cu o ușoară beție de ferigă. În podul scund al căsuței, a început odată cu zorile un ciripit, în silabe scurte. Se zbate apoi, acolo deasupra mea, în dosul grinzilor, puzderia de vrăbiuțe. (…) Afară, cât e zarea lumii, se arată un albastru senin și treaz. Soarele, de abia ieșit de după culme, urcă pe drumul său ceresc; arde cu putere, dar încă fără a fi desființat roua, ce scânteiază, în reflexe colorate, prin iarbă. În afara căsuței, se înalță cât omul, un stog de fân, care, socotind după culoare, încă nu a fost plouat. De mult, tare de mult, nu am mai simțit sub tălpi moliciunea lutului reavăn. (…) În dosul căsuței niște splendizi goruni.” În acest cadru rustic, simte cum pîinea din care mănâncă „adună în sine toate aromele câmpiei transilvane.”
Blaga este poetul vizionar al unei lumi în care satul este un adevărat centru al lumii, spre care tânjește de oriunde s-ar afla. „Satul-monadă rămâne unul din simbolurile cele mai semnificative ale universului poeziei și gândirii lui Lucian Blaga”. Satul – monadă este un „univers închis, metafizic, punct inalterabil de rezistență în timp, celulă vie de conservare a eredității naționale și istorice”.
Maniera poetică se modifică din nou în volumele „În marea trecere”, „Laudă somnului și „La cumpăna apelor”, așa cum însuși poetul mărturisește, dar receptarea poeziei devine facilă dacă urmărim „cuvântul cu imaginația și cu inima deschisă” întrucât „toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice”: „De altfel, lirismul meu s-a desfășurat în ultimele mele culegeri, la o altă adâncime și cu alte mijloace. (…) Simt că prin modul simplu al dicțiunii, ce nici nu poate fi numită dicțiune, poeziile mele din urmă, ce-și creaseră faima de a fi dificile, îi devin dintr-o dată accesibile. Nu prin explicații, ci doar prin felul citirii, prin care reliefez sensuri și accente. Îi atrăsesem atenția, încă de la început, că trebuie să urmărească cuvântul cu imaginația și cu inima deschisă. Să nu cadă în geșeala unei raționalizări, la care poezia îndeobște nu aspiră. Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea decât alunecări, pe care însumi le condamn. Toate sensurile țin de domeniul unei sensibilități metafizice ce coboară în adânc și vine din adânc, ele n-au confinii cu înțelegerea filozofică discursivă.”
În poeziile din ultimul volum, publicat postum, în 1962, universul mitic rural nu mai este exclusiv. Poezia este rodul unei stări sufletești emoționante pe care poetul o trăiește în relație cu o natură familiară, blândă și roditoare. Încântarea în fața „mărunților zei” îi amintește eului liric din Mirabila sămânță de pornirea pe care o avea în copilărie de a se cufunda „până la gură” în cada cu grâu, oficiind „un ceremonial solar al fertilității”.
”Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,/ să intru-n picioare în cada cu grâu,/ cufundat pân’ la gură în boabe de aur./ Pe umeri simțeam o povară de râu./ Și-acum, în timpuri târzii, când mai văd/ câteodată grămezi de semințe pe arii,/ anevoie pun cumpăt fierbintei dorinți/ de-a le atinge cu fața./ De-alintarea aceasta mă ține departe doar teama/ de-a nu trezi zeii, solarii,/visătorii de visuri tenace, cuminți.”
„În anii săi din urmă, Blaga privește semințele cu venerația și cu bucuria profundă cu care privea în anii debutului și mereu apoi formele vieții cosmice (…) căci ele conțin, în stare latentă, virtuală, corola de minuni a lumii, a cărei expresie sublimată este acest cosmos poetic” : „Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină/ s-ascunde în fieștecare din ele, când dorm./ palpită în visul semințelor/ un foșnet de câmp și amiezi de grădină,/ un veac pădureț,/ popoare de frunze/ și-un murmur de neam cântăreț. ” (Mirabila sămânță)
Pentru poetul transilvănean, elementele de pastel din poezia Izvorul sunt pretext pentru reflecție filozofică: în contrast cu marile schimbări pe care le cunoaște omenirea în devenirea ei istorică, în contrast cu trecerea rând pe rând a generațiilor în neant, ceea ce rămâne întru veșnicie sunt natura și satul, natura simbolizată în aceste versuri prin izvorul firav din Lancrăm, element de confluență al realității cu legenda și mitul.
„Împărății s-au prăbușit./ Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm sub răzor/ rămas-a firav un izvor.// Păduri s-au stins. Și rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras/ veșminte de pământ luând. Dar șipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în șir/ de câte ori în sat mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care Parcele îl torc .”( Izvorul)
Poemelor din ultima etapă a creației le este proprie o tonalitate mai luminoasă, uneori chiar exuberantă. Mai puțin abstractă și mai puțin vizionară, poezia târzie a lui Blaga devine mai confesivă.
Cu poezia Cântecul obârșiei se încheie acest ciclu imaginar de poezii închinat satului - leagăn al veșniciei, coloană vertebrală a creației lirice blagiene.
„La obârșie, la izvor/ nici o apă nu se-ntoarce,/ decât în chip de nor./ La obârșie, la izvor/ nici un drum nu se întoarce/ decât în chip de dor./ O, drum și ape, nor și dor,/ ce voi fi, când m-oi întoarce/ la obârșie, la izvor?/ fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?”
În concluzie, Satul blagian este „idee, simbol, vârstă interioară și, implicit, un tip de spiritualitate”.
Lucian Blaga este unul dintre titanii culturii române care au izvorât din „fondul de aur al gândirii și culturii populare”. Universul său poetic este construit după o formulă aparte, definită astfel de Mariana Șora: „Lirism trecut prin prin filtrul gândirii, sau gândire trecută prin filtrul sensibilității” , iar poezia sa „devine un exercițiu spiritual, trăire revelatoare, o modalitate de explorare a lumii cu antenele sensibilității poetice, care e investită cu darul de a detecta sensuri ascunse, aidoma intuiției intelectuale, sau chiar în mai mare măsură decât aceasta.”
În satul poetic blagian, veșnicia este asigurată de valorile durabile realizate. Aici oamenii nu au nume, dar ei făptuiesc miracole creative, așa precum „olarii” sau „țăranul zugrav”. Poetul însuși preferă pierderea identității, impersonalizarea actului creator și universalizarea cântecului său, concepția sa fiind fundamentată pe înțelepciunea străveche:
„S-ar spune că lăcașul îmi este
Într-un sat cu steșini de paie,
Cu nume de veche poveste,
Dar nu locuiesc
la sat și-n nici o odaie.
Locuiesc într-un cântec de pasăre.” (Lăcaș)