vineri, 18 ianuarie 2008

Note de călătorie


Publicate în revista “Lyceum” în anii 1997-2007

1. Călătorie de vacanţă

In vacanţa de primăvară din acest an, un grup de elevi din Subcetate a făcut o excursie la Sibiu, sub îndrumarea domnului profesor de geografie, Olaru Gheorghe.
In dimineata zilei de marţi ­-- 25 martie --, pe o vreme răcoroasă, ne-am urcat în trenul de Braşov. Ajungând în acest oraş şi având la dispoyiţie câteva ore libere, am vizitat aici obiectivul turistic Biserica Neagră. Acesta este unul dintre cele mai frumoase şi mai vechi monumente istorice din Braşov, fiind construit în secolele al XIV - lea -- al XV - lea, în stil gotic. Biserica a fost reconstruită în stil neogotic în urma unui incendiu care a distrus-o parţial. Tot de la această catastrofă provine şi numele actual al bisericii.
Urmatorul popas al expediţiei noastre a fost dealul Tâmpa, care domină oraşul. Pe colina împădurită am urcat cu telecabina şi de acolo am admirat panorama oraşului de dedesupt.
In aceeaşi zi, am continuat călătoria cu trenul spre Sibiu. Oraşul de pe râul Cibin, veche aşezare transilvăneană cu intense tradiţii istorice, este situat în depresiunea Sibiului, o zonă de deal cu climă blândă. Cât timp am stat acolo, trei zile, vremea nu a fost prea plăcută, însă nu ne-a împiedicat să vizităm ceea ce ne-am propus. In muzeul Brukenthal, amenajat într-un fost castel ce a aparţinut unor nobili saşi, se află expuse tablouri ale unor pictori celebri români şi străini, argintărie şi porţelanuri fine, frumos decorate, din diferite epoci istorice.
Alt muzeu prin care am trecut este Muzeul Judeţean de Istorie. Bogăţia vestigiilor istorice din acest muzeu este admirabilă, pornind de la monede şi vase de lut din perioada dacică şi până la armuri şi arme de luptă din timpul evului mediu.
Muzeul de Stiinţe Naturale ne-a impresionat prin varietatea speciilor de animale din diferite zone ale globului care sunt expuse aici şi prin superbele diorame.
In ziua următoare, ne-am plimbat prin cartierul Dumbrava, care este deosebit prin frumuseţe. Am făcut plimbări cu barca, am vizitat Grădina zoologică şi Muzeul Tehnicii Populare, asemănător cu Muzeul Satului din Bucureşti. Am trecut şi pe la Biblioteca ASTRA despre care am aflat că adăposteşte peste şapte sute de mii de volume.Ultima noapte am petrecut-o în trenurile cu care ne-am întors acasă.
Din această frumoasă călătorie ne-au rămas amintiri superbe despre locurile şi despre lucrurile văzute. De asemenea, atmosfera destinsă şi plăcută dintre participanţii la această excursie ne face să ne gândim cu regret la timpul scurt petrecut departe de casă. Artemiza Cotfas, clasa a lX-a A
LYCEUM, nr. 3. an 1997
2. Note de drum

Fiind elevi în clasa a IX - a, ne considerăm din nou la început de drum. Pentru a ne cunoaşte mai bine, chiar pentru a ne împrieteni ne-am propus să organizăm în timpul liber nişte activităţi plăcute si interesante. Am fost toţi entuziasmaţi la propunerea de a merge împreună la castelul din Lăzarea. Cu câţiva, care ne-am întălnit la gară în ziua şi ora fixată, am rămas nedumeriţi, sperând până în ultima clipă să vină şi ceilalţi,dar n-am renunţat la proiectul nos- tru. O surpriză neaşteptată ne-a făcut una dintre colege care pierzând trenul, dar fidelă promisiunii făcute, ne-a ajuns din urmă cu o maşină de ocazie.
Castelul medieval, restaurat în ultimii ani, îşi arată cu semeţie splendoarea imediat ce ne apropiem de Lăzarea. Am admirat de atâtea ori profilul acestui edificiu sobru, situat pe sprânceana unui deal, fără a bănui însă ce se află între zidurile sale.
Era o zi mohorâtă de noiembrie, dar noi eram veseli, dispuşi pentru această călătorie în spaţiu şi timp. A vizita vestigii ale trecutului înseamnă întoarcere în timp. În momentul în care ghidul ne prezenta istoricul acestei aşezări ne-am simţit contemporani cu locuitorii vechiului castel.
În prezent castelul adăposteşte interesante expoziţii de artă: o interesantă colecţie de pictură plastică modernă în încăperile care reprezentau locuinţa contelui Lazăr, o colecţie de grafică în clădirea destinată problemelor administrativ-politic, o colecţie de obiecte de artă populară secuiască în turnul de observaţie şi o colecţie de sculpturi în parcul amenajat în apropiere.
Am imortalizat prin câteva fotografii trecerea noastră prin imensa sală a dansului, considerându-ne pe moment invitaţii unui ospăţ medieval. Ne-am trezit brutal din lenevie din cauza zgomotului produs de explozia unei petarde aprinse de un alt vizitator.
Am aflat că în fiecare vară se organizează la Lăzarea o tabără de creaţie pentru artiştii plastici din ţară şi din străinătate şi că operele realizate în perioada de şederea lor aici la cneaza muzeului de artă de la castel.
Ne-am îndreptat apoi spre locul unde funcţionează tabăra de creaţie, vara pentru artiştii plastici, iarna pentru artizanii populari. Am urcat pe o alee mărginită de brazi încărcaţi de promoroacă, încununaţi de un peisaj magnific. Am privit cu admiraţie colecţia de sculpturi situate în aer liber.
În clădirea taberei, situată în imediata vecinătate a mănăstirii franciscane, am întâlnit un grup de artişti populari, care se ocupau de realizarea unor colecţii pentru muzeu de modelele de dantele, de noduri, de şnururi, de ouă încondeate. Iată nişte meşteşuguri, tot mai rar pracicate, care implică migală, multă îndemânare, dragoste, moştenite şi care ar fi păcat să se piardă!
Am fost plăcut impresionaţi de tot ce am văzut în acea zi şi ne-am întors acasă cu o mare încărcătură sufletească, dar şi cu promisiunea de a vizita şi alte lucruri la fel de frumoase şi de interesante din împrejurimi.
V-am dezvăluit această experienţă a noastră cu scopul de a vă trezi curiozitatea să plecaţi şi voi în drumeţie. Călătorie plăcută! Ciubâcă Andreea, clasa a IX-a
LYCEUM, nr.11, an 2001

3. O excursie de vis

N-am să uit niciodată ziua în care domnul profesor Vasile Rusu ne-a adus vestea organizării unei excursii cu itinerarul Topliţa – Braşov – Târgovişte – Curtea-de-Argeş – Râmnicu-Vâlcea – Călimăneşti – Sibiu – Sighişoara – Târgu-Mureş – Topliţa!
Excursia a avut loc în zilele de 18-20 octombrie 2002.
La Braşov, pentru că am ajuns în după-amiaza primei zile, am vizitat Biserica Neagră, apoi ne-am oprit la fortificaţiile exterioare ale vechii cetăţi a Braşovului: Turnul Negru şi Turnul Alb. Biserica Neagră este o clădire impunătoare, având un turn de 65 m. Podoabele arhitecturale ale acestui monument, armonia proporţiilor şi echilibrul volumelor fac din el un valoros document de piatră. Adevărate opere de artă reprezintă cele şase portaluri de la intrare cu stiluri diferite.
A doua zi de dimineaţă am pornit spre Târgovişte… Am poposit la castelul Bran… Străbătând culoarul Rucăr-Bran, am observat cum munţii îşi schimbau podoaba cu fiecare ceas ce trecea şi ne dezvăluiau alte pagini din fermecata lor poveste.
Piscurile munţilor se înalţă falnice spre cer, dăinuind în veşnicie. Acolo, sus, ne aflam parcă într-o altă lume. Am uitat de şcoală, de casă, de tot. Ambianţa pe care o admiram ne îndemna la visare. Privind soarele către asfinţit, din înălţimea munţilor, aveam impresia că pot comunica cu Universul. Toamna avea aici un farmec aparte.
La Târgovişte, am vizitat Biserica Domnească, o construcţie foarte veche, reamenajată ultima oară de Constantin Brâncoveanu. La Curtea-de-Argeş am vizitat ruinele Curţii domneşti şi mănăstirea…Am văzut apoi barajul de la Vidraru şi lacul artificial folosit în hidroenergie.
În ultima zi de excursie, când sensul călătoriei s-a schimbat spre direcţia Subcetate, am vizitat Mănăstirea Cozia, situată în apropiere de Călimăneşti, apoi , pătrunzând în defileul Oltului, am avut ocazia de a admira un peisaj deosebit de frumos creat de lupta multimilenară a râului cu munţii. La Sibiu am vizitat muzeul Bruckental – obiectiv de interes istoric şi turistic - , cuprinzând un fond impresionant de piese, de o deosebită valoare; numai biblioteca posedă peste douăsute de mii de volume, unele fiind unice.
Cetatea Sighişoarei este un adevărat muzeu în natură. Am plecat cu regretul că am găsit închis muzeul de istorie amenajat în Turnul cu ceas.
Traseul a fost lung şi obositor, dar efortul nostru a fost compensat cu amintirile frumoase cu care am rămas. (Vlad Toncean, clasa a VIII-a)
Dintre obiectivele vizitate, cel mai profund m-a impresionat Mănăstirea Argeşului, ctitoria lui Neagoe Basarab. Aici se află moaştele sfintei Filofteia - mare făcătoare de minuni - , mormintele lui Carol I şi al reginei Elisabeta. M-a fascinat povestea în legătură cu fiica acestei familii regale, care a murit la numai 4 ani şi în memoria căreia regina a scris o carte de suflet.
Pronaosul mănăstirii se sprijină pe doisprezece stâlpi, sculptaţi diferit, care îi reprezintă pe cei doisprezece apostoli. Ne-au reţinut atenţia semnul din zidul mănăstirii care marchează locul în care a fost zidită Ana şi fântâna construită în locul în care a căzut Manole.
A fost o excursie de vis, în care am avut multe lucruri de învăţat şi doresc ca toţi colegii mei să poată vizita aceste locuri. (Ioana Ţepeluş, clasa a VIII-a)
LYCEUM, nr.16, nr. 22
4. A fost un vis?… Va rămâne, cu certitudine, o amintire de neuitat!

Vineri dimineaţa (31 oct.), împreună cu un grup vesel şi gălăgios, însoţit şi de câţiva profesori, am pornit la drum, pregătiţi pentru o excursie de trei zile, pe un itinerar foarte frumos.
Primul popas a fost la Lacul „Sfânta Ana”, un loc absolut superb, feeric: apele lui, reflectând verdele pădurii de brazi dimprejur, păreau, în bătaia vântului, nişte oglinzi de smarald. La fel ne-a fascinat şi Braşovul, poleit de luminile serii! A doua zi diminaţa am vizitat Biserica Neagră, apoi am văzut cele două turnuri, Alb şi Negru, părţi componente ale vechilor fortificaţii ale oraşului. Din Câmpina, am urcat cu telecabina să vedem Sfinxul şi Babele ce stau de veghe, din vremi uitate, la hotarele dintre Pământ şi Cer. Am fost surprinşi de splendoarea peisajelor montane…La poalele muntelui era încă toamnă, iar aici ne-a întâmpinat iarna, mângâindu-ne obrajii cu răcoarea zăpezii. La coborâre, ne-a ispitit ideea de a trece şi pe la Cascada Urlătoare, care, după o drumeţie de 30-40 de minute, ne-a încântat simţurile într-un mod aparte. În ultima zi, vizitând Castelul Peleş şi Castelul Bran, am făcut o interesantă incursiune în istoria şi cultura românească. Entuziasmul, emoţia ne-au copleşit pe toţi deopotrivă, la fiecare pas. Nu pot uita încântarea celor mai mici excursionişti din grup, între care gemenii Dragoş şi Alexandru Juvricea, Alina Bordea dintr-a VI-a.
Închid ochii şi încerc să-mi rememorez ce-am văzut în cele trei zile; simt pe buze zâmbetul care trădează imensa bucurie lăuntrică, sterea de extaz a momentelor trăite foarte intens. A fost un vis?… Va rămâne, cu certitudine, o amintire de neuitat! Diana Fekete, clasa a XII-a
LYCEUM, nr. 19, an. 2003


5. Pe urmele trecutului

Plină de emoţie şi de nerăbdare, am pornit sâmbătă dimineaţa (22 noiembrie 2003) către frumoasele plaiuri ale Moldovei, ale cărei peisaje, deşi nu le mai văzusem vreodată, îmi păreau familiare şi apropiate. Le cunoşteam de mică, căci fiecare copil creşte cu poveştile marelui Ion Creangă, cu poeziile „Luceafărului” ce încă îşi mai caută fericirea sau cu imaginea unei „dumbrăvi minunate” plină de spiriduşi şi de zâne.
Astfel, fiind stăpânită de aceste sentimente, am devenit şi eu – pentru o zi! – o fărâmă din această natură plină de frumuseţe şi de puritate.
Itinerarul excursiei a fost scurt, însă bine întocmit, încât am vizitat obiective foarte valoroase. Culmea Pângăraţiului, unde am făcut primul popas, ne-a oferit o panoramă extraordinară; datorită covorului de ceaţă ce acoperea peisajul îndepărtat, aveai impresia că te afli deasupra norilor. După o scurtă oprire la Bicaz, ne-am îndreptat spre Cetatea Neamţului, loc plin de istorie, loc ce încă mai păstrează rămăşiţele vitejiilor de altădată. Până la Cetate, traseul ne oferă un peisaj încântător, un tablou al unei naturi feerice, în care se poate remarca şi frumuseţea oferită de barajul de la Bicaz.
Ruinele Cetăţii Neamţului m-au emoţionat puternic! Urcând spre cetate, ai impresia că îi vezi pe marele Sobieski în fruntea leşilor săi ţintind spre meterezele falnicei cetăţi spre a o cuceri şi pe vitejii plăieşi care nu vor să-şi vândă libertatea. Gândul m-a dus apoi la legenda lui Dimitrie Bolintineanu, „Muma lui Ştefan cel Mare”…De pe cetate am văzut „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte de veacuri Cetatea Neamţului”; ceea ce m-a decepţionat însă este neglijenţa şi indiferenţa faţă de vestigiile trecutului.
Deşi nu mai văzusem casa lui Ion Creangă din Humuleşti, o cunoşteam atât de bine! Am regăsit în ea „motoceii legaţi de prichiciul vetrei cel humuit”, ceaslovul cu muştele sacrificate între paginile sale, peste tot, în fiecare colţ zărindu-l , parcă, pe Nică, care cu râsul, cu voioşia şi cu năzdrăvăniile sale ne-a înfrumuseţat copilăria.
Mănăstirea Neamţului ne-a impresionat prin vechimea şi sobrietatea acesteia, prin valorile pe care le adăposteşte, în special iconostasul poleit cu aur şi picturile interioare. Pe jilţul domnesc îl simţi încă pe Ştefan cel Mare, aşa cum ni-l prezintă Sadoveanu în „Fraţii Jderi”. Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului este de o frumuseţe rară, toate acestea oferindu-ţi o linişte sufletească desăvârşită.
Excursia aceasta mi-a întărit convingerea că fiecare incursiune în istorie, în trecut, ne face mai frumoşi, mai buni şi mai bogaţi. Emanuela Dobrin, clasa a X-a
Notă. La această excursie în Moldova au participat elevele Emanuela Dobrin şi Cherecheş Maria, împreună cu doamna profesoară Ionela Popa. Excursia a fost oferită de Editura Sigma câştigătorilor unui concurs de matematică desfăşurat la Bălan, în data de 19 mai 2003, între elevii claselor a IX-a din liceele judeţului Harghita.
LYCEUM, nr.20, an.2003

6. Întâlnire cu arta şi istoria, la Lăzarea

22 noiembrie 2003 a fost data în care s-a organizat o excursie de câteva ore, cu trenul, la Lăzarea. Eram atât de dornici şi de curioşi încât nimic nu ne putea împiedica să amânăm plecarea, nici măcar ceaţa deasă care nu se mai ridica de câteva zile. Însoţiţi de doamna dirigintă Cotfas Elena, de doamna profesoară de geografie Daniela Dobrean şi de domnul profesor de istorie Dumitru Ţepeluş, am vizitat mai întâi castelul contelui Lazar, în interiorul căruia există amenajat un adevărat muzeu, cu colecţii de pictură modernă, de artă populară secuiască, de ouă încondeiate, de animale şi păsări. Ne-au atras atenţia imensa sală de recepţie situată în partea administrativă a castelului, turnul de observaţie, de unde se poate admira, cât cuprinde vederea, depresiunea Giurgeului şi biserica franciscană, un locaş catolic, cu totul aparte faţă de bisericile noastre ortodoxe. Am fost impresionată în egală măsură de cele văzute cât şi de nerbdarea noastră de a afla lucruri noi, de emoţia şi bucuria pe care ţi le creează de fiecare dată întâlnirea cu arta şi istoria. Elevii clasei a XI-a
LYCEUM, nr.21, an. 2003

7. Întâlnire cu locuri sfinte

14 noiembrie 2004. De mult îmi propusesem să ajung încă o dată la Blaj, pentru că a face popasuri la locuri sacre cum sunt cele din Blaj - Câmpia Libertăţii, Crucea lui Iancu sau Piatra Libertăţii, monumentul lui Inochentie Micu-Clain, mormintele lui Inochentie Micu-Clain şi Alexandru Todea din Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”, Capela Săracilor din Cărbunari - capătă semnificaţia unui veritabil pelerinaj.
Am regretat că în zilele de 8-10 octombrie a.c. nu am fost prezentă la Blaj, aici de unde a răsărit soarele românilor! În acele zile, s-au celebrat 250 de ani de la deschiderea Şcolilor româneşti din Blaj, adevărate „fântâni ale darurilor”, cum au fost numite metaforic şi vizionar de însuşi ctitorul lor, episcopul Petru Pavel-Aron. S-au organizat, acolo şi atunci, manifestări interesante care aveau să reprezinte preţuirea rolului Şcolii din Blaj în istoria culturală a României. În piaţa străjuită de Catedrala Sfânta Treime şi de Şcolile din Blaj, Facultatea de teologie şi Liceul teologic, s-a dezvelit statuia întemeietorului acestei „cetăţi de credinţă şi cultură românească”, Inochentie Micu- Clain.
O imensă bucurie mi-a inundat sufletul încă în momentul în care am ajuns pe colina de pe care Eminescu a salutat entuziasmat „Mica Romă” a românilor şi de unde se poate admira această cetate de spiritualitate românească. Am pătruns cu smerenie apoi în Catedrala Mitropolitană. Era arhiplină. Atmosfera era sărbătorească…
Cred că pentru mulţi ardeleni Blajul reprezintă un simbol. Este locul unde s-a născut conştiinţa naţională a românilor, prin prinosul de simţire românească a unor corifei ai spiritualităţii româneşti precum Inochentie Micu-Clain, Petru Pavel-Aron, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Simion Bărnuţiu, George Cipariu şi mulţi- mulţi alţii. Prof. Doina Dobrean
LYCEUM, nr. 27, an. 2004

8. Incursiune în prezent şi în trecut

Fiind din nou câştigători ai concursului Sigma, organizat la Bălan, recompensa a venit la sfârşitul anului 2004: o excursie, deşi cam scurtă, totuşi plină de frumuseţe. Am străbătut locuri cu rezonanţă istorică, călcând pe urmele lui Vlad Ţepeş, Matei Corvin, Mihai Viteazul, a corifeilor Şcolii Ardelene…
Primul popas a fost în oraşul Sfântul Gheorghe, unde am vizitat un muzeu de istorie şi artă secuiască.
Am intrat apoi în Braşov pe urmele lui Mihai Viteazul, auzind parcă ovaţiile românilor care l-au întâmpinat la venirea lui în Transilvania. Păşind pe îngustele străduţe medievale, am ajuns în Piaţa Sfatului. Pentru o clipă m-am imaginat vedetă participantă la festivalul „Cerbul de Aur”.
Biserica Neagră este impresionantă prin monumentalitatea ei, prin elementele specifice culturii săseşti, dar mai ales prin orga care, cu un glas tânguitor, este gata mereu să povestească tuturor ceea ce a văzut pe parcursul veacurilor Cred că am fost privilegiaţi să ascultăm şi câteva acorduri ale orgii. În ciuda restaurării ei, parcă se mai simte încă impregnat în ziduri mirosul de fum. I-am perceput unicitatea, aşadar, cu toate simţurile.
La Bran am vizitat cel mai frumos castel pe care mi l-aş fi putut imagina vreodată, dar real, un castel în care istoria devine prezent, în care te simţi în acelaşi timp contemporan cu toate epocile pe care le-a traversat. Auzim parcă lanţurile lui Vlad Ţepeş închis aici de către Matei Corvin şi durerea-i nezisă ne înfioară, simţim pretutindeni prezenţa locatarilor de altădată şi emoţiile ne copleşesc.
Ne despărţim de magnificul castel cocoţat pe înălţimea unui munte , păşind în realul prezent şi ducând cu noi puternice sentimente şi emoţii care aureolează amintiri ce nu se pot uita uşor.
Cred că sunt în asentimentul colegei mele Maria Cherecheş să mulţumim doamnei Ionela Popa, profesoara noastră de matematică, căreia îi datorăm această excursie şi totodată succesul la concursul de matematică. Emanuela Dobrin, clasa a XI-a
LYCEUM, nr. 29, an. 2005

9. Pe plaiuri eminesciene

Am avut ocazia din nou să particip la etapa naţională a Concursului de limba şi literatura română „Mihai Eminescu”, anul acesta organizat la Botoşani. A fost minunat totul: imediat ce am intrat în acest oraş plin de istorie, am avut impresia că respir un aer medieval, că trăiesc într-o altă lume, căci Botoşanii este un adevărat muzeu în aer liber.
Este magic să poposeşti pe minunatele meleaguri din nord-estul ţării, în peisajul lin şi odihnitor care au inspirat poezia eminesciană şi muzica compozitorului din Livezii Dorohoiului! Nu găseşti aici nici munţii semeţi care să te urce în înalt, nu găseşti nici nisipul mângâietor al mării, unduit de neliniştea valurilor, dar întâlneşti cunoscute umbre ale trecutului care îşi armonizează paşii cu ritmul paşilor tăi. Calci pe pietre şi simţi mersul apăsat şi iute al lui Stefan cel Mare, îl vezi sub un tei din parc pe angelicul băieţandru cu ochi adânci pierdut în lumea de vise sau auzi sunetele siderale ale muzicii enesciene.
Am simţit la fiecare pas respiraţia lui Eminescu…La Ipoteşti, în atmosfera casei părinteşti, vizitatorul are posibilitatea să refacă imaginar traseul existenţial al genialului Eminescu, „poetul nepereche” al nostru.
Intâlnirea cu Ipoteştii şi Botoşanii este deconectantă fiindcă bunătatea, căldura sufletească şi ospitalitatea oamenilor sunt impresionante, iar ei, oamenii, aparţin parcă unui tărâm al liniştii şi al fericirii. Emanuela Dobrin, clasa a XI-a
LYCEUM, nr.30, an. 2005
10. Itinerar european

Pus în situaţia de a-mi rememora cele văzute în timpul călătoriei pe care nu de mult am făcut-o la Strasbourg, între 24 februarie şi 4 martie 2006, retrăiesc emoţiile deosebite din acele zile.
Am avut şansa şi bucuria de a fi unul dintre cei 27 de participanţi la această excursie oferită tinerilor instituţionalizaţi în diferite centre de plasament din România, toţi câştigători la concursul „Floare de colţ”, ediţia a III-a, desfăşurat la Bucureşti, eu fiind fericitul câştigător al locului al III-lea la proba de dans.
Itinerarul excursiei (Bucureşti – Braşov – Arad – Nădlac – Budapesta – Viena – Salzburg –München - Strasbourg - Berna - Budapesta – Bucureşti) l-am parcurs cu autocarul. Ne-am împrietenit repede în primul rând din nevoia de a comunica, de a schimba impresii, de a exprima sentimente atât de felurite, de la bucurie, la încântare şi extaz. Ne-am simţit bine împreună, ne-am entuziasmat, am râs, am făcut o mulţime de fotografii pentru a imortaliza trecerea noastră fugară prin aceste locuri de vis ale Europei.
Am poposit la Budapesta, la Viena, la Salzburg - oraşul natal al lui Mozart -, la Strasbourg, la Berna şi din nou la Budapesta. Am avut, aşadar, ocazia să vedem şi câteva capitale europene în drumul nostru spre Strasbourg. Aici am vizitat Instituţiile Europene: Curtea Europeană, Parlamentul European, Consiliul Europei, Universitatea, Catedrala, ne-am plimbat prin oraş şi prin parc.
Am rămas foarte plăcut impresionat de ordinea şi curăţenia care domneşte pretutindeni, de felul în care sunt întreţinute autostrăzile şi parcurile, de modul de viaţă al oamenilor, ceea ce denotă un înalt grad de civilizaţie, respect faţă de cultura lor, grijă pentru generaţia prezentă şi pentru cea viitoare, o grijă deosebită pentru tot ceea ce ne înconjoară.
Mă gândesc ce mare adevăr exprimă proverbul românesc: „Omul sfinţeşte locul”… Cred că putem jindui la bunăstarea celor care trăiesc în ţările ărin care am trecut numai dacă fiecare din noi încearcă să facă ceva pentru a „sfinţi” locul în care trăieşte prin atitudinea sa, prin faptele sale, prin respectul faţă de sine şi faţă de semeni, ca şi faţă de natură.
Szabo Ioszef, clasa a X-a
LYCEUM, nr.35, an 2006

11. În excursie la Târgu-Mureş
31 octombrie 2006

Totul a început într-o zi, când doamna profesoară Doina Dobrean ne-a anunţat că se va organiza o excursie la Târgu-Mureş în scopul vizionării unui spectacol de teatru…Ne doream să treacă mai repede cele trei săptămâni până la data plecării!
Am străbătut drumul ce însoţeşte Valea Mureşului, privind de la fereastra autocarului minunatele peisaje de toamnă, ascultând muzică, schimbând impresii.
Ajunşi la Târgu-Mureş, în miezul zilei, ne-am oprit mai întâi la Grădina Zoologică. Animalele, obişnuite cu prezenţa omului, fie că ne-au întâmpinat cu indiferenţă, în special tigrul, aflat la ora siestei, cufundat într-un somn adânc, bivolul lenos, cangurii, peştii şi şerpii, fie cu oarecare teamă, cerbii, căprioarele şi păsărelele; ne-ai întâmpinat fie cu nelinişte şi duşmănie, parcă, pisicile sălbatice, fie cu speranţa de a primi ceva gustos de la vizitatori, în special struţii, maimuţele, măgarii şi urşii, apropiindu-se de gratiile ce îi privau de libertate…M-am gândit atunci că numai în libertate poţi accede la fericirea pe care fiecare o visează. (Andra Popa, clasa a VIII-a)
Grădina zoologică părea în strai de sărbătoare în acea zi superbă de sfârşit de octombrie. Frunzele ruginii ale stejarilor, spulberate de adierea vântului de toamnă, aveau reflexe felurite în razele piezişe ale soarelui. Am plecat de la Grădina zoologică cu regret că timpul propus pentru vizită a trecut prea repede, dar cu promisiunea de a reveni.
Următorul popas a fost Palatul Culturii, unde am vizitat sala oglinzilor, muzeul de istorie şi sala de concerte. Am admirat îndelung vitraliile din sala oglinzilor, urmărind cu atenţie fiecare detaliu în timp ce ghidul ne oferea explicaţiile necesare înţelegerii scenelor de viaţă înfăţişate, inspirate din activitatea cotidiană sau din folclorul locuitorilor acestor meleaguri transilvane. (Ioana Vaidoş, clasa a VII-a)
Ne-am aşezat confortabil în sala de concerte a Palatului Culturii, extaziaţi de frumuseţea ornamentelor de pe tavan, de imensa orgă, de sunetele duioase ale flautului; un artist francez repeta pentru concertul ce avea să înceapă după scurtă vreme. Ne-ar fi plăcut să putem rămâne la acel concert, dar am părăsit în linişte sala, cu regret; timpul vizitei noastre expirase.
Cu emoţie aşteptam momentul începerii spectacolului de teatru. Se însera. Ne-am plimbat puţin în Parcul trandafirilor, am intrat şi la Catedrala ortodoxă, apoi la cofetărie şi la pizzerie.
Intram pentru prima oară într-o sală de spectacole a unui Teatru naţional, aveam să asist pentru prima oară la un spectacol de teatru. Când cortina s-a ridicat, mi-am simţit sufletul vibrând de emoţii. Am urmărit piesa de teatru ce părea un vis desprins din realitatea de zi cu zi; este vorba de comedia „Prins în plasă”. Cele două ore de spectacol au trecut neaşteptat de repede. Când cortina s-a lăsat, le-am mulţumit actorilor prin aplauze frenetice şi îndelungi. Concluzia este că ne-a plăcut foarte mult spectacolul şi am dori să mai vizionăm şi alte piese. Va rămâne o zi de neuitat de care ne vom aduce aminte mereu cu plăcere.
(Oana Juverdeanu, clasa a VIII-a)
LYCEUM, nr. 36, an. 2006

12. Vacanţă în Ungaria

Am petrecut la sfârşitul semestrului I cea mai frumoasă vacanţă a mea, două săptămâni la Budapesta. Nerăbdarea de a vedea o ţară străină, bucuria de a-mi vedea visul împlinit şi de a-l revedea pe fratele meu după un an au fost atât de puternice, încât odată ajunsă la Budapesta, am uitat de oboseala lungii călătorii.
În timpul şederii în capitala Ungariei am văzut multe lucruri interesante: cetatea Buda, podurile de peste Dunăre – Podul cu lanţuri, Podul Elisabeta, Podul Margareta, Podul Libertăţii -, statuia Libertăţii de pe dealul Gelert, Catedrala Matyas, Parlamentul Ungariei, Piaţa Eroilor…
Păşind în Biserica Sfântului Istvan, la liturghia de duminică, am simţit iubirea lui Isus coborâtă în sufletul meu şi o profundă linişte sufletească.
Entuziasmul clipelor frumoase petrecute la Budapesta, secondat de dorul de casă, de ţară şi de şcoală, rămân de neuitat. Eröss Timea, clasa a X-a
LYCEUM, nr. 37, an 2007

13. Note de drum

Spre marea bucurie a elevilor, au fost organizate spre sfârşitul acestui an şcolar două excursii de câte o zi fiecare, pe itinerariile: Cheile Bicazului, Lacu-Roşu, Bicaz (plimbare cu vaporaşul), Cetatea Neamţului, Humuleşti, Mănăstirea Neamţ, Borsec şi Lăzarea (Castelul Lazar şi Biserica Franciscană), Izvorul-Mureşului (mănăstirea Adormirea Maicii Domnului), Miercurea-Ciuc (Cetatea Miko – Muzeul de artă tradiţională secuiască), Lacul Sfânta Ana, Tuşnad, Lacul Ciucaş. Iată câteva impresii ale excursioniştilor:
„Nu voi uita niciodată excursia organizată la casa memorială al celui mai mare povestitor român al tuturor timpurilor, Ion Creangă. Nemuritoarele sale povestiri au prins viaţă imediat ce am trecut pragul casei sale părinteşti din Humuleşti. Totul era aşa ca în copilăria sa: masa, cuptorul cu sfoara cu motocei cu care se jucau mâţele… Bătrânul cireş, din curtea mătuşii Mărioara, devenit şi el un simbol al copilăriei lui Nică a lui Ştefan a Petrei, parcă mai simte căldura mâinilor năzdrăvanului copil care se căţăra să culeagă cireşe. Cu mare tristeţe, cu paşi mărunţi, am părăsit tărâmul copilăriei lui Ion Creangă.” (Bogdan Urzică, clasa a VII-a) „ La casa lui Ion Creangă, Nică era printre noi. Îl vedeam venind de la furat de cireşe sau de la scăldat, rugându-se da mama lui să-i dea de mâncare. „Sfântul Nicolae” îl aştepta parcă pe părintele Ioan să-i îndemne pe neastâmpăraţii şcolari să încalece pe „Calul Bălan”.(Raul Buzilă)
„La Lacul „Sfânta Ana” ne-am simţit minunat.. Apa lacului, liniştită, limpede, curată şi călduţă ne-a invitat la baie şi la plimbare cu barca. Ajunşi, într-o barcă, la mijlocul lacului, ne-am oprit să admirăm frumuseţea din jurul nostru: deasupra, bolta cerului senină, cu soarele care se răsfăţa în oglinda apei; jos un ochi de apă limpede înconjurat de păduri colosale de brazi. Aş fi rămas neclintită ore în şir să admir frumuseţea acestui peisaj mirific.” (Sorina Roşca, clasa a VII-a)
„ Fiind o zi de duminică, am avut bucuria să prindem frânturi de liturghie la biserica franciscană din Lăzarea şi la mănăstirea ortodoxă din Izvorul Mureşului. La Şumuleu ne-am închinat fecioarei Maria făcătoare de minuni. Sentimentul a fost unul puternic, de întâlnire cu Dumnezeu. Am trăit tot timpul excursiei momente care ne-au marcat sufletele şi inimile, momente pe care le-am făcut cunoscute şi părinţilor noştri, la întoarcere.” (Petruţa Todoran)
LYCEUM ,nr.39, an 2007

14. Bucuriile vacanţei

Vacanţa de vară care abia s-a terminat mi-a dăruit multe zile minunate, de neuitat. Îmi vine greu să spun care a fost cea mai frumoasă deoarece fiecare zi a fost unică. Vă voi povesti totuşi pe scurt escapada pe care am făcut-o la lacul Iezer din Munţii Călimani, împreună cu rudele noastre din Ungaria.
Am parcurs drumul pe jos. Totul părea fantastic: păduri cu aer curat, mirosind a cetină, pâraie reci ce sunau ca nişte cristale de gheaţă, roci diferit colorate, triluri subţiri de păsărele…Un adevărat Paradis!
Ne întâlnirăm la un moment dat cu nişte persoane care veneau de la staţia meteorologică. Întrebându-i ce distanţă mai avem de parcurs, ne-au spus că până la Iezer mai avem de mers două ore, iar până la staţia meteo cinci ore. Am fost mirată să aflu că distanţele se măsoară în ore, nu în kilometri. Întâlnirăm în calea noastră primele izvoare de sulf. Drumul a fost obositor, dar, cu chiu, cu vai, am ajuns în cele din urmă la Iezer. Brr! Ce frig era acolo şi ce vânt! Mai aveam de mers încă 5 km şi ajungeam în Moldova. Da, în Moldova. Ochii nu se săturau să admire peisajul splendid din jur, vârfurile înzăpezite ale munţilor învăluite în aburi calzi! E greu să descrii în cuvinte atâta frumuseţe! Extraordinar! Extazul în faţa splendorilor naturii ne-a fortificat spre a putea parcurge aceeaşi distanţă pentru a ajunge acasă.
A fost o excursie superbă care merită locul de onoare în inima mea.
Szebeni Andrada, clasa a VI-a
O bună parte din vacanţa de vară am petrecut-o la Târgu-Mureş, la rudele mele.
Într-una din zile am vizitat cetatea din comuna Saschiz, situată în apropiere de Sighişoara. Aveam să aflu că este o comună locuită altădată de saşi, o localitate care conservă case construite de saşi, cu un stil arhitectural specific, şi, în centru, biserica veche de sute de ani. Aspectul tipic al localităţilor săseşti contribuie la definirea profilului cultural al acestei zone a Europei multietnice şi multiculturale – Europa centrală.
Biserica evanghelică din Saschiz (1492-1496) este una din cele 150 de biserici săseşti fortificate existente pe teritoriul Transilvaniei, construite în perioada 1200-1500. Remarcabilă prin modul de fortificare a construcţiei, biserica din Saschiz este una din cele câteva biserici săseşti fortificate aflate în patrimoniul mondial (UNESCO.
Cu pas hotărât, am urcat dealul pe care se află o cetate splendidă. Vederea cetăţii mi-a permis să-mi imaginez o călătorie în vremuri de mult apuse, de basm.
Vizitarea unor astfel de locuri oferă o remarcabilă lecţie de istorie. O astfel de călătorie se dovedeste a fi o sursă de meditaţie, fantezie şi improvizaţie.
Am plecat de acolo cu impresii frumoase şi cu dorinţa de a reveni, dar şi de a vizita alte locuri asemănătoare. Raul Buzilă, clasa a VI-a
LYCEUM, nr 40, an 2007

"Lyceum", la 10 ani

„Lyceum”, la 10 ani de activitate

1. Când o revistă împlineşte 10 ani de activitate adunând în biografia ei 35 de numere şi 100 de colaboratori ar fi o vină a reporterului să nu consemneze evenimentul. Mai ales că revista sărbătorită este haina culturală sau partea de cer a unui liceu harghitean de prestigiu, Liceul „Miron Cristea” din Subcetate. Acum 10 ani, revista Lyceum, cu subtitlul „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, îşi publica programul sub îndrumarea exigentă a profesorei Doina Dobrean, un exeget al locului, domnia sa semnând cu exigenţă monografia „Subcetate”.
În 10 ani de apariţie, Lyceum şi-a conturat o biografie: reportaje despre lecţiile de gramatică, engleză sau geografie, impresii de călătorie, opinii despre virtute, fericire sau prietenie, însemnări despre tradiţiile româneşti, despre olimpiadele şcolare sau parteneriatele şcolare, poezii, pagini de proză, interviuri, afişe culturale, secvenţe din desfăşurarea vie a vieţii de elev, toate acestea prinse în limbaj publicistic tineresc, coerent, sensibil, în stare să facă publică minunea mărului de aur pe care o adăposteşte banca de şcoală.
După zece ani de apariţie, revista Lyceum din Subcetate, publică, prin aceeaşi grijă a profesoarei Doina Dobrean o antologie de texte atent paginată, în limbile română şi franceză, mărturisind despre popasurile revistei în luminile cuvântului, acel cuvânt care ia din cotidian ce este mai important astăzi, pentru a îmbogăţi memoria zilei de mâine. Acest transfer de semnificaţie dinspre azi spre mâine este semnat de redactorii revistei în cheia firescului şi a sincerităţii. Nimic forţat în paginile revistei şi în cele ale antologiei. Dimpotrivă, naturaleţea şi căldura comunicării alcătuiesc textul.
Cum să nu ne bucure asemenea pagini!? Ele sunt o fereastră a şcolii de la care se vede foarte departe. Se vede chiar viaţa.
Valentin Marica, în emisiunea Vitralii, transmisă la Radio Târgu-Mureş, joi, 16 nov. 2006

2. “Bourgeons d’avril”*. Aşa s-ar putea intitula broşura „Din viaţa şcolii noastre”, o selecţie de „consemnări, interviuri, opinii şi creaţii ale elevilor publicate în revista şcolară în deceniul 1996-2006” a Grupului Şcolar Industrial „Miron Cristea” din comuna Subcetate, sub coordonarea profesoarei Doina Dobrean.
Transpare în fiecare articol, opinie, interviu bucuria de a fi copil: totul este văzut prin cristalinul pur al ochiului încă neopacizat de poverile vieţii. Citind broşura, ai impresia că priveşti printr-un caleidoscop care îţi oferă imagini în permanentă mişcare, cu elevi zglobii, în ipostaze multiple ce reflectă diversitatea preocupărilor şcolii din această localitate de sub munte.
Spicuiesc câteva din multiplele activităţi şi titluri de broşură. Olimpiadele şcolare sunt ocazii de afirmare pentru elevi eminenţi, talentaţi la matematică sau la literatură, iar rezultatele o confirmă cu prisosinţă. Elevii pregătesc deja integrarea europeană: o dovedeşte proiectul de parteneriat şcolar Comenius 1. Ziua Internaţională a Francofoniei este prezentă în paginile broşurii, cu activităţi care să marcheze evenimentul şi la nivelul Liceului „Miron Cristea”. Vocaţia internaţională a elevilor se face prezentă şi în relaţii personale stabilite între elevii Liceului şi elevi din Italia şi Franţa. Nu lipsesc nici tradiţiile noastre, trăite cu sufletele curate ale elevilor, reflectate în articole purtând titluri ca „Moş Crăciun”, „Crăciunul – sărbătoare magică”, „Cristos a înviat!, „Pe plaiurile Varvigiului” şi altele.
Sub titlul „Localitatea Subcetate – centru al vieţii spirituale în Giurgeu în secolul al XIX-lea”, profesoara Doina Dobrean, eminentă animatoare a activităţilor tinerelor talente şcolare rezumează o monografie a zonei (Liviu Boar, „Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin în secolul al XIX-lea”).
Paginile de poezii şi proză fac dovada talentului viitorilor potenţiali poeţi şi prozatori, adevăraţi „ bourgeons d’avril”, ale căror nume vor apărea pe coperţile cărţilor în viitorii ani. Şimţi că răzbat, printre toate aceste pagini şi titluri, imagini viu colorate, cu pajişti şi fâneţe de sub munte, sub soarele arzător al verii ce aşteptă odihna zăpezii, ori imagini albe de albul imaculat al iernii de la munte sub mantia zăpezilor ce vin devreme şi pleacă primăvara târziu, arzând de dorul florilor multicolore de mai. Sunt pagini care merită citite, inspirate de locuri şi oameni care merită vizitaţi. Valer Pol, în Mikhtav, p. 42, nr.46, august, 2006
* Aluzie la volumul de poezii al poetei românce de limba franceză Iulia Haşdeu.
LYCEUM, nr.36, an 2006

joi, 17 ianuarie 2008

Note de lectură publicate în "Lyceum", 2003-2007

GABRIEL  LIICEANU,

  Jurnalul de la Păltiniş. Un model paideic în cultura umanistă,

Editura Humanitas, 2005, editia a V-a

 

Este cartea care ne dezvăluie despre miracolul Constantin Noica în cultură…

Contemporan cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica nu a ales după război calea exilului, ci să rămână în ţară, pentru a sluji cultura românească, aşa cum i-o cerea „Dumnezeul culturii", singurul în care credea. Optimist prin fire, prin crez şi prin atitudine, Noica pledează pentru ideea că Vita sine cultura, quasi imago mortis est, convins că orice infern devine suportabil prin paradisul culturii, că supravieţuirea unei ţări ameninţate istoric nu se face decât prin spirit, iar trezirea spiritului nu poate avea loc decât într-un spaţiu al culturii. „Istoria unui popor este deci istoria culturii sale. Capitalul de cultură şi producţia culturală sunt certitudinile de supravieţuire ale unui popor, şi nu gradul de participare la evenimemtele lumii. Destinul popoarelor trece prin cultură" (p. 260)

La Păltiniş, în apropierea Sibiului,  Constantin Noica a hotărât să-şi petreacă ultima perioadă a vieţii sale, unde, după zece ani de domiciliu forţat la Câmpulung şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 de ani – pentru că încercase să trimită în Franţa, spre publicare, o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel – Noica a creat, în sfârşit, acea „şcoală de înţelepciune" la care visa încă în tinereţe şi despre care scria în Jurnalul filozofic , o şcoală care să trezească în tineri înţelepciunea şi virtuţile precum curajul şi spiritul de dreptate, existente în fiecare, dar care pot fi trezite doar prin cultură, o şcoală în care şi-a învăţat discipolii să trăiască cultural, să privească faptele culturii „ de la înălţimea modelului pe care el însuşi l-a configurat şi atins"(p.84). Nulla dies sine laetitia era deviza sa, ori laetitia însemna pentru el „disciplină, muncă, trudă, suferinţă, îndoială, invenţie, bucurie. Dar bucurie adevărată nu există decât în cultură; restul e desfătare. Însă bucuria, dacă e bucurie adevărată, ajunge să răzbată. "(p.218) „Cultura te vindecă pentru că îţi dă uitarea eului individual şi amintirea sinelui lărgit"(p. 134)

La Păltiniş, unde „între vremuri fără maluri", „ Ca o perlă prinsă-n scoica/ Unui ceas întâmplător,/ Îşi petrece domnul Noica/ Umbletu-i rătăcitor " (Andrei Pleşu), veneau să-l cerceteze discipolii săi.

Reregăsind aici de fiecare dată o „atmosferă magică ", Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu  aveau senzaţia că pătrund în „celălalt tărâm". Cei douăzeci de ani (1967-1987) petrecuţi în prejma acestui înţelept prin vocaţie, împărtăşindu-se din spiritul extraordinar al acestuia, au reprezentat pentru ei, şi pentru alţi tineri care îl frecventau pe Noica, o „ aventură spirituală" care le-a marcat destinul, iar Păltinişul a devenit, prin prezenţa lui Constantin Noica, „locul continuităţii, al micilor sfinţenii şi ritualuri ".

La Păltiniş, cei doi discipoli ai lui Noica au asistat la „spectacolul acestui scrâşnet suprem al minţii", spectacol care încununa o acerbă „luptă cu zeii", „o luptă cu Ideea" – cum mărturiseşte Noica – şi care scotea la lumină, în 1979, Tratatul de ontologie – „glorie a spiritului asistată de Dumnezeul culturii". „Doamne, - exclamă Liiceanu în jurnal – cât de umile şi de tăcute păşesc în lume faptele spiritului! În acest colţ de lume se purta cea mai înaltă luptă cu gândul."(p. 101)

  Jurnalul de la Păltiniş relatează despre „ senzaţia unică, de intimitate în spirit"(p.153) pe care o trăieşte autorul la Păltiniş; citind cartea, o percepi, primind sfânta împărtăşanie din spiritul lui Noica, ca o primenire spirituală; trăieşti senzaţia de iniţiere şi   starea de fericire, aşa cum Noica o defineşte, de „armonie între conţinuturile vieţii şi sensurile ei".    Profesor Doina Dobrean

LYCEUM, nr.32, an 2005

 

Vocea cunoaşterii , de Don Miguel Ruiz şi Janet Mills

  o pledoarie pentru iubire

( Ed. Mix, Colecţia „Lumea din noi", 2005)

 

Don Miguel Ruiz a fost crescut învăţând o tradiţie străveche şi autentică, tradiţia toltecă. Toltecii au trăit în sudul Mexicului ca un „popor al cunoaşterii" cu mii de ani în urmă. Înţelepciunea lor ancestrală a fost păstrată în secret de-a lungul mileniilor şi transmisă   din generaţie în generaţie prin intermediul unor maeştri numiţi naguali, un fel de şamani. Autorul cărţii este un asemenea nagual, din linia Cavalerilor Vulturului şi ne împărtăşeşte în paginile cărţii sale învăţături ale toltecilor. Cunoaşterea toltecă, o cunoaştere esoterică, poate fi caracterizată ca o cale a vieţii, a fericirii şi a iubirii.

Titlul cărţii este dat de noţiunea în jurul căreia se ţese pledoaria autorului pentru credinţa în adevăr, a cărei finalitate este bunătatea, iubirea şi fericirea.

Iată câteva din ideile cărţii:  „Vocea cunoaşterii" este o definiţie pentru vocea interioară, pentru gândirea omului, care se naşte odată ce începem să învăţăm, să acumulăm cunoştinţe: „Ceea ce omul numeşte proces de gândire reprezintă de fapt vocea cunoaşterii, care inventează poveşti, spunându-ne lucruri pe care le ştim deja şi încercând să găsească un sens la lucrurile pe care nu le cunoaştem. Din păcate, această voce ne determină să facem multe lucruri care ne fac rău.

Vocea din capul nostru   este precum un cal sălbatic care ne duce unde vrea el. Dacă vom îmblânzi calul, îl vom putea călări, iar cunoaşterea va deveni un instrument de comunicare care ne va duce acolo unde vom dori noi." (p. 117)

Orice percepem cu simţurile noastre ne provoacă o reacţie emoţională. Doar emoţiile sunt autentice, reale, pentru că ele nasc direct din spirit, din integritatea noastră. Iubirea reprezintă principala emoţie pe care o simţim. Iubirea ne face să ne simţim puternici. „ Adevărata fericire nu este generată de iubirea pe care o simt alţii pentru tine, ci de iubirea ta pentru ei (…) A experimenta iubirea înseamnă a-l experimenta pe Dumnezeu; înseamnă a trăi raiul pe pămân t". (p. 199)

Tot ceea ce este realizat în realitatea noastră virtuală este creat prin intermediul cuvintelor. Ne folosim de ele pentru a ne crea povestea personală, dar şi pentru a înţelege ceea ce trăim. „Cuvântul înseamnă magie pură."(p. 156)

Cele mai frumoase momente din viaţa noastră sunt acelea în care suntem complet autentici, când suntem noi înşine. Atunci când ne aflăm în plin proces creator şi când facem ceea ce ne place, noi revenim noi înşine. În asemenea clipe nu gândim, ci ne exprimăm pe noi înşine. Emoţiile noastre ies la iveală şi ne simţim minunat ." (p.179)

Foarte importantă este relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, dialogul interior este contaminat cu otravă, iar pacea interioară este compromisă. Când te iubeşti singur şi relaţia cu tine este excelentă, vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos şi relaţia cu ceilalţi este bună. Calea împăcării cu sine este a ne accepta aşa cum suntem, a ne trata cu respect şi a ne iubi. Atunci când te iubeşti şi te respecţi pe tine este uşor să-i iubeşti şi pe cei din jur şi nu mai poţi permite nimănui să te trateze cu lipsă de respect.

„Dacă ai curajul să îţi deschizi inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflexia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Tot ceea ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat, şi te simţi incredibil de fericit. (p. 187)Viaţa este darul cel mai preţios pe care îl putem primi, iar arta de a trăi este arta supremă (…) Cea mai bună modalitate de a ne descrie povestea vieţii este iubirea. Aceasta se naşte direct din integritatea spiritului, din esenţa fiinţei noastre (201) " Profesor Doina Dobreanu

LYCEUM, nr. 40, an 2007

 

Al cincilea munte de Paulo Coelho

 

 Există momente inevitabile de nefericire care ne întrerup viaţa sau care ne fac să credem că lumea pare să fi conspirat împotriva noastră, aşa că ne întrebăm: „De ce mie?". Confruntaţi cu inevitabilul, unii se descurajează, însă alţii devin mai puternici şi înţelepciunea lor sporeşte.

Evocând drama şi intrigile lumii haotice, pline de culoare, a Orientului Mijlociu, Coelho transformă încercările prin care trece Ilie prorocul într-o poveste tulburătoare, care aduce în prim-plan tema universală a triumfului dragostei şi credinţei. Totul se întâmplă la începutul anului 870 î.H., în Fenicia. Cartea începe cu episodul uciderii prorocilor de către prinţesa Izabela deoarece profetul Ilie îndrăznise să se ridice împotriva zeului Baal.

 Ilie, un tânăr tâmplar de 23 de ani, află că „ Dumnezeu poate orice. Dacă nu ar face decât ceea ce noi numim Binele, nu l-am mai socoti Atotputernic". El înţelege din cuvintele unui levit că „nu întotdeauna voinţa Lui se potriveşte cu ceea ce suntem sau simţim" . Retras în pustietate, Ilie este hrănit de un corb. El înţelege că „şi sufletul omului, întocmai ca pâraiele şi plantele, are nevoie de un soi de ploaie: speranţa, credinţa, raţiunea de a fi. Când acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască". Oamenii sunt supuşi unui eşec pentru că îşi nesocotesc viaţa pe care Dumnezeu le-o hărăzeşte pe Pâmânt. Ilie crede, în momentele de cumpănă, că „Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul. Dumnezeu ne picură în suflete doar visuri imposibile" , de unde apare întrebarea „De ce?".

Şi totuşi Ilie nu îşi înţelege adevărata soartă, calea cea dreaptă. Îngerul lui îl povăţuieşte pe tot parcursul drumului său: „ Ţi-ai aflat drumul, dar nu poţi distruge înainte să înveţi să reconstruieşti".

Ilie ajunge în oraşul Akbas, la locul unde se află „Al Cincilea Munte", despre care se spune că reprezintă lăcaşul zeilor acestui oraş. Credinţa spunea că „ cine suie pe munte este ucis de focul pogorât din ceruri". Tânărul profet învaţă că „în viaţa noastră apar necazuri de care nu ne putem feri. Însă totul are un motiv" şi „doar după ce le-am învins le înţelegem rostul".

Ilie este un suflet plin de îndoieli, mai ales  în momentele de încercare la care îl supune Dumnezeu, dar Îngerul îi arată că „ Orice om are dreptul de a se îndoi de misiunea lui şi de a o părăsi din când în când;  nu trebuie însă să o uite. Cine nu se îndoieşte de sine este demn de dispreţ, căci are încredere oarbă în puterile sale şi păcătuieşte prin trufie".

Ilie află aici, în Akbar, ce înseamnă dragostea pură. Deşi cuvântul iubire îl umple de spaimă, se îndrăgosteşte de văduva care îl găzduieşte aici. În momentul în care nu poate împiedica invazia asirienilor asupra Akbarului şi moartea femeii iubite, Ilie este cuprins de îndoieli :" De ce Acela care a creat lumea culege tragedia pentru a scrie cartea destinului?, dar Îngerul îi arată că „Nu există tragedie, ci inevitabil. Totul are o raţiune: va trebui doar să deosebeşti ce este trecător şi ce este absolut".

Iubind o femeie, Ilie învaţă să iubească toate făpturile, iar un simplu păstor îl învaţă că pentru a trece peste pierderea persoanei iubite „ trebuie să-ţi reclădeşti propriul trecut".

Ilie participă la refacerea oraşului Akbar, apoi Dumnezeu îi permite să se întoarcă în Israel pentru a reînvia credinţa cea adevărată.

Citindu-l pe Paulo Coelho, simţi că îţi citeşti fragmente din propriul suflet. Al Cincilea Munte  ne prezintă viaţa profetului Ilie şi ne oferă o lecţie de nepreţuită speranţă.  Emanuela Dobrin, clasa a XI-a

LYCEUM, nr.30, an 2005

 

Domitru Hurubă, Crime şi strălucire , Deva, 2004

 

Dumitru Hurubă este scriitorul care „prin talentul şi umorul de calitate a făcut cunoscută vocea literaturii contemporane hunedorene la nivel naţional" , devenind un „simbol al culturii româneşti contemporane." Mi-am permis să-i fac această succintă, dar relevantă prezentare apelând la aprecierea înscrisă pe Diploma de excelenţă acordată de Consiliul Judeţean Hunedoara domnului   Dumitru Hurubă, scriitor, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, în octombrie 2004.

La acest prag existenţial, domnul Dumitru Hurubă ne invită la un adevărat festin regal, propunându-ne să-i citim ultima carte tipărită în acest an, 2004, Crime şi strălucire, apărută la Editura „Călăuza" din Deva.

Este interesant să observăm cum scriitorul, preocupat până în prezent de omul comun, „ niciodată proeminent" (Radu Ciobanu), de „o lume cenuşie" (Dorin Murariu), îşi îndreaptă subit atenţia, în această ultimă carte, spre mari personalităţi ale istoriei  universale: Ahasverus, Alexandru Macedon, Maria Stuart, Sfântul Pavel şi Socrate.

În prefaţă – Cuvânt sentimental – explicativ -, autorul motivează alegerea făcută pentru realizarea   microbiografiilor, atât  pentru grandoarea acestor personalităţi fascinante, cât mai ales pentru influenţa benefică pe care au avut-o asupra dumnealui: „ Apostolul Pavel m-a învăţat şi m-a ajutat să văd cu alţi ochi şi cu altă minte relaţia mea cu Dumnezeu; Alexandru Macedon a sădit în conştiinţa mea gustul victoriilor obţinute cu greu, dar cu atât mai frumoase; Jidovul rătăcitor m-a învăţat că numai speranţa şi simţământul acesteia ne asigură verticalitatea în faţa greutăţilor; Maria Stuart, frumoasa regină martiră a Scoţiei, mi-a educat voinţa şi mi-a dat puterea să rezist şi să renasc ori de câte ori mi s-a părut că sunt la capătul puterilor; suferinţa ei în cei 19 ani de detenţie, a fost pentru mine cea mai extraordinară lecţie de viaţă; de la Socrate am luat înţelepciunea de a privi lumea şi oamenii cu îngăduinţă şi cu dorinţa de a-i face, cu puţinul de care sunt în stare, mai buni şi mai înţelegători unii cu alţii, pentru a şti să se lupte cu ei înşişi, dar şi cu ceilalţi, pentru binele tuturor."

Drumul domnului Dumitru Hurubă în literatură este, aşadar, împrevizibil, privind alegerea tematicii şi a modalităţilor de abordare stilistică. Umorist consacrat prin volumele de parodii, versuri şi proze satirice publicate, exersează cu succes, în romanul Balamucul, dragostea mea…, „absurdul caragialesc" (Iulia Argint), trece apoi, în ultima lucrare – Crime şi strălucire – la stilul sobru şi reverenţios impus de problematica cărţii.

În Sfântul Pavel – un intrus printre apostoli?, stilul este oratoric, anunţat de însăşi întrebarea din titlu. Scriitorul recurge deseori la interogaţii retorice, implicându-l şi pe presupusul ascultător: „Dar, de ce să nu admitem şi realitatea că apostolii înşişi erau oameni, nu?"; întrebările le argumentează cu citate din Biblie, le dezbate, face afirmaţii logice şi convingătoare, cu bucuria desluşirii adevărului. Prezenţa interjecţiei în interiorul unui enunţ („ culmea!", p. 67) este un indiciu elocvent al implicării afective, a participării directe a autorului la cele relevate. Şi totuşi, umoristul nu se dezminte, nu iartă: nu poate trece cu vederea peste „prezenţa deloc agreabilă" a apostolului Pavel, chiar dacă în final simte cu smerenie să plece fruntea „în semn de recunoştinţă în memoria celui căruia însăşi Sfânta Scriptură îi asigură un loc aparte (…)"

Noi, cei trăitori în localitatea natală a scriitorului, comuna SUBCETATE, din judeţul Harghita, ne bucurăm de realizările consăteanului nostru în domeniul literaturii române şi îi urăm ceea ce îşi doreşte dumnealui: „să-i ţină Dumnezeu sănătatea şi puterea de muncă!"        Profesor DoinaDobreanu

LYCEUM, nr.28, an 2005

 

Paulo Coelho, Alchimistul , Ed. Humanitas, 2004

A citi o carte ca aceasta este o sărbătoare deoarece bucuria care îţi inundă sufletul este copleşitoare: descoperi în carte pur şi simplu vocea pe care inima ţi-o şopteşte neîncetat, dar pe care o percepi numai atunci când vezi tot ceea ce simţi scris pe o foaie de hârtie.

 O dată lectura terminată, parcă eşti altfel decât până atunci, simţi că ceva s-a schimbat în tine, că devii curios să-ţi descoperi pas cu pas destinul, convins totodată că eşti obligat să-l urmezi, acceptând că „ nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mâna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei".

Povestea, uluitoare în simplitatea ca şi în înţelepciunea ei, are în centrul său pe Santiago, un păstor andaluz, care îşi părăseşte casa, aventurându-se în căutarea unei comori.   Personajul parcurge drumul spre Sufletul lumii…Deşi la prima vedere subiectul ne duce cu gândul la un basm, povestirea este una simbolică, dezvăluindu-ne adevăruri esenţiale privind existenţa noastră.

Drumul lui Santiago este unul de iniţiere în Sufletul lumii, el urmându-şi sufletul şi destinul. Povestea lui Santiago este fascinantă deoarece simţim cum noi, cititorii, ne identificăm cu personajul, ne recunoaştem în el. Toţi oamenii visăm în adolescenţă şi ne gândim la ceea ce ne-ar plăcea să ni se întâmple în viaţă, creându-ne astfel o Legendă Personală. Însăşi viaţa vrea să ne trăim Legenda personală. Cu toate acestea, o forţă misterioasă încearcă, încet-încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de realizat. Şi totuşi, „ cu cât ajungi mai aproape de vis, cu atât Legenda Personală se transformă într-o adevărată raţiune de a trăi".

Santiago încearcă să se iniţieze în tainele alchimiei pentru ca, prin intermediul acesteia, să se întrupeze în Sufletul Lumii.

 El înţelege că adevărul nu îl va descoperi în cărţi, ci numai în ceea ce-l înconjoară: „ Am învăţat că lumea are un Suflet şi cine va înţelege acest Suflet va înţelege limbajul lucrurilor. Am învăţat că mulţi alchimişti şi-au trăit legenda şi au ajuns să descopere Sufletul Lumii, Piatra Filozofală şi Elixirul. Dar mai ales am învăţat că lucrurile astea sunt aşa de simple încât pot fi scrise pe un smarald". Inima, care „a venit din Sufletul Lumii şi într-o zi se va întoarce în el", joacă rolul cel mai important: ea îi spune că „fiecare moment de căutare este un moment de întâlnire cu Dumnezeu şi cu veşnicia."

Tânărul descoperă în această iniţiere Iubirea în toată puritatea ei, căci „Iubirea nu-l împiedică pe om să-şi urmeze Legenda Personală. Iar când se întâmplă asta, este pentru că ea nu era Iubirea Adevărată, aceea care vorbeşte Limbajul Lumii".

Tânărul andaluz s-a cufundat în Sufletul Lumii şi „a văzut că acesta era o parte a sufletului lui Dumnezeu şi a văzut că Sufletul lui Dumnezeu era   propriul său suflet". Emanuela Dobrin, clasa a XI-a

LYCEUM, nr. 26, an. 2004

 

Dumitru Hurub ă,

Cronici TV din vremea  zăpăciţilor de tranziţie ,

Ed. Călăuza v.b., Deva, 2004

Dumitru Hurubă este un „reprezentant al acestei mirifice zone harghitene numită simplu: Subcetate-Mureş" aşa cum însuşi mărturiseşte. „Am fost şi sunt un fiu rătăcitor, dar nu risipitor…Rezultanta „rătăcirilor"  sunt cărţile pe care le-am scris şi publicat, în care, mai direct sau mai indirect, se pot regăsi oameni şi locuri dragi sufletului meu." (Onoarea mea de a fi varvigean, în Doina şi Vasile Dobreanu, Liceul din Subcetate. Prezentare monografică, 2002, p.63))

Cronici TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie este ultima carte publicată de Dumitru Hurubă, în acest an 2004, o carte care întruneşte „texte" apărute de-a lungul timpului în revista România literară, aşa cum autorul precizează la sfârşitul volumului. Publicarea acestor texte în prestigioasa revistă literară amintită este dovada convingătoare că   ele  au fost deja apreciate de critici literari precum Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimisianu, conducătorii revistei. Cartea este, alături de   precedentele, un nou „semn al unui biet truditor într-ale literaturii", cum afirmă modest scriitorul însuşi.

Dumitru Hurubă este cunoscut autor de proză satirico-umoristică şi numele său face deja parte din galeria prozatorilor consacraţi în această ramură a literaturii, alături de Vlad Muşatescu, Corneliu Udrea, Valentin Silvestru, Ion Băieşu, urmând „cursul de perfecţionare" după metoda acestora (nota autorului).

Titlulurile unora din cărţile sale, implicit al celei recent publicate, sugerează pe deplin caracteristica fundamentală a prozei sale, umorist -satirică. Este vorba despre: Rezervaţia de zăpăciţi (1995), Carte de colorat mintea (1998), Balamucul, dragostea mea…(2002).

Ceea ce l-a consacrat, aşa cum menţionează, în aceeaşi tonalitate autoironică şi umoristică, în Curriculum vitae autobiografic de la finalul cărţii Scuzaţi că ne-am cunoscut…(2001), a fost concursul de „umor negru", la care a participat „singur", clasându-se pe locul al doilea „cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea pe cap coroniţă de spini…"

O astfel de carte, cum este Cronici Tv din vremea zăpăciţilor de tranziţie, se citeşte, se savurează şi – No comment! – se ia aminte. Eventual   se comentează cu un interlocutor imaginar, un Haralampy - prietenul „cronicarului", "psiholog şi psihiatru de familie", care poate recomanda aceeaşi reţetă: evitarea telejurnalelor timp de două săptămâni, „ plimbări în loc cu verdeaţă", „ceai de cucută" şi …"fără scrâşniri din dinţi!".

În atenţia „cronicarului TV din vremea zăpăciţilor de tranziţie", aşa cum defineşte cu ironie perioada pe care tocmai o traversăm, sunt emisiunile transmise de diferite posturi de televiziune din ţara noastră, realizatorii acestora şi, desigur, invitaţii lor, mai ales demnitari şi analişti politici ( Umilirea demnitarilor, Urecheatul ambasadorilor, Reformele athanisiene, Laptele şi cornul Guvernului), invitaţi la mai-nou numitele „talk-schow-uri" (Cronici şi analişti), evocând cu aleasă preţuire pe Iosif Sava, modelul pe care oamenii de televiziune ar trebui să-l urmeze: „ Iosif Sava era, de fapt, o instituţie în timpul emisiunilor sale; era, de fapt, moderatorul complet – complex, modelul" (Umbra lui Iosif Sava la talk-schow-uri, p.80).

 Atitudinea cetăţenească în faţa unor realităţi reprobabile, exprimată într-o manieră ironică sau umorist-satirică se transformă adesea în indignare exprimată direct, fără menajamente, într-un strigăt de revoltă, atunci, de exemplu, când „cronicarul" se referă la unele texte de aşa-zis „folclor", considerându-le „insipide, hilare, stupide(…)E jale, e ridicol, e bătaie de joc faţă de o tradiţie folclorică frumoasă şi mai rar întâlnită la alte popoare". ( Etno TV, p 29). Găsim în cartea lui Dumitru Hurubă o atitudine demnă, cetăţenescă, o attitudine model, care ne-ar putea onora pe oricare din concetăţenii săi.

Prof. Doina Dobreanu

LYCEUM, nr. 24, an. 2004

 

Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă,

Ed. Humanitas, 2002

 

Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an. Dar ce lucru formidabil: această explozie mă redă mie însumi întreg." Aceasta este mărturisirea cu care autorul îşi prefaţează succint cartea.

Postfaţa cărţii, semnată de autor, se numeşte Declaraţie de iubire. Gabriel Liiceanu mărturiseşte aici că în această carte este vorba despre oameni dragi pe care i-a întâlnit şi care fac parte din „ edificiul afectiv" al său. „Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. (…) Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori -, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt". Despre asemenea oameni este vorba în carte, cunoscuţi – ca Monica şi Virgil Ierunca, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Henri Wald, Andrei Pleşu, Horia Bernea – sau anonimi, pe care numai iubirea îi poate păstra în amintirea noastră.

Uşa interzisă" este cartea unei conştiinţe preocupate de raportul sinelui cu lumea, este „ explozia fiinţei" sale, este „veninul strâns" trăind experienţe felurite – regrete, remuşcări, despărţiri de oameni dragi…- şi „leac" de purificare pentru a renaşte.

Gabriel Liiceanu, profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti şi directorul Editurii Humanitas, îşi consemnează cu fidelitate neliniştile fiinţei între   3 mai 2001 şi 2 octombrie 2002. „Cum este cu putinţă jurnalul?" , se întreabă autorul. „Ei bine, jurnalul face direct  ceea ce restul literaturii face printr-o galerie de măşti" (28 mai 2001) Se naşte probabil din dorinţa disperată de a ajunge  la sine fără mască, fără trucaj, fără paiete. (15 mai 2001) „Orice jurnal  este un mod de a pătrunde în viaţă  prin poarta cea mai la îndemână, adică prin poarta care eşti tu însuţi." (29 mai 2002) „ De fiecare dată în viaţa unui om există ceva care cade sub pecetea tainei. Există zone în fiinţa ta pe care nici măcar tu nu trebuie să le atingi şi pe care, dacă nu le poţi trece cu vederea, trebuie să le vizitezi pe furiş şi să uiţi de îndată că ai făcut-o. (…) trebuie să ajungi să oferi celorlalţi partea convenabilă din tine şi să convieţuieşti în taină cu ceea ce nici tu nu poţi accepta. (…)

A trăi înseamnă să poţi supravieţui strivit între două imagini despre tine: a ta şi a celorlalţi. (22 iunie 2002)

Pentru a fi sufleteşte integri, pentru a evita suferinţele sufleteşti din cauza cărora poţi face o „ gripă psihică" , „o piatră la suflet" sau „o ciroză sufletescă",  stări pe care medicii le numesc  depresii,   pentru ca să putem înainta în viaţă, este nevoie de un sistem de iluzii. „…coexistenţa c umanitatea lumii  este posibilă în virtutea sistemului de iluzii: iluzia că trebuie să am un urmaş , că trebuie să dau din coate pentru a a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcţie, putere şi bani, că trebuie să însemn ceva pentru semenii mei, că gesturile mele pot influenţa sau schimba în vreun fel cursul lumii. Toată viaţa stă şi creşte pe acest sistem ţesut de iluzii."(3 mai 2001)

Nu putem trece cu vederea felul în care autorul vorbeşte despre relaţia omului cu Dumnezeu: „ Cine nu cunoscuse darul lacrimilor, aşadar cine nu putuse scoate din el extrema durere sau bucuria extremă, acela nu-l cunoscuse pe Dumnezeu şi nu cunoscuse iubirea şi avea să iasă din viaţă nefericit, înrăit sufleteşte, zidit în singurătatea lui ca în cel mai rău blestem." (24 mai 2001)

Şi nu în cele din urmă, vorbeşte despre libertate. Citându-l pe Marele Inchizitor, spune că libertatea este un lux pentru cei aleşi şi puţini şi o povară pentru cei mulţi, care le aduce numai necazuri: „ sufletul omului nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume." Prof. Doina Dobreanu

LYCEUM, nr.22, an. 2004

 

Andrei Pleşu, Despre îngeri,

Editura Humanitas, 2003

Proiectul acestei cărţi a reprezentat pentru autor, aşa cum însuşi mărturiseşte în „Cuvânt înainte", vreme de peste zece ani, începând din   1992, „o formă de supravieţuire intelectuală".

Cartea are două părţi. În prima parte, păstrând tonul discursului didactic, marcat prin oralitate, autorul realizează o „introducere în angelogie", valorificând note ale prelegerilor susţinute în calitate de profesor universitar de filozofia religiilor în faţa studenţilor de la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti (1991-1997). Partea a doua adânceşte unele teme din prima parte sau deschide teme noi.

A te ocupa de îngeri, precizează autorul, înseamnă a revizita întreaga cultură a lumii. Angelogia i-a preocupat, deopotrivă, pe filozofi, teologi, mistici şi artişti. Se fac dese trimiteri în carte la lucrările acestora: Platon, Filon din Alexandria, Plutarh, Plotin, Toma d'Aquino, Schelling, Dante, Paul Claudel, Dumitru Stăniloaie, Ilie Cleopa etc.

În rezumat, câteva idei despre îngeri:

S-a spus mereu că îngerii sunt „dublul" ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de „modelul" nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Şi suntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare „este", îngerul aşează un „cum ar trebui să fie". El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi de condiţia lui.( p.28) Îngerul nostru este fiinţa extazului nostru. Îngerul e al tău şi totuşi străin de tine: nu este o umbră, nu face mişcările pe care le faci tu: pentru că este varianta ta îmbunătăţită, mai reală. (p.70-71). Îngerul este un har care însoţeşte omul din momentul lansării lui în lume. ( p.89) Îngerul e prototipul omului său, omul e ecoul îngerului său. ( p. 106). Prezenţa îngerului păzitor este o lege a existenţei noastre spirituale, tot astfel cum gravitaţia este o lege a existenţei noastre fizice.(p.110 ) Îngerul e cerul nostru interior. (p.118) Îngerul „personal" lucrează asupra raţiunii noastre, asupra imaginaţiei noastre, asupra memoriei noastre, ca şi asupra viselor. (p. 119)

Lumea creată e alcătuită din câteva melodii reunite: faptele oamenilor, foşnetul naturii şi cântarea îngerilor. Doar călugării, care ştiu acest lucru, încearcă să fie la înălţimea acestui concert., să con-sune cu armonia sărbătorească a văzutelor şi nevăzutelor. ( p.157)

Andrei Pleşu consideră tema îngerilor o temă recurentă, iar reflecţia despre îngeri "o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale"; orbind despre îngeri putem atinge probleme acute ale lumii contemporane.

Prof. Doina Dobrean

LYCEUM, nr. 21, an. 3003

 

Paulo Coelho, La Râul Piedra am şezut şi am plâns ,

Ed. Humanitas, 2003

 

Pe ultima copertă, cartea este prezentată succint astfel: „La râul Piedra am şezut şi am plâns este un roman încântător, cu o naraţiune poetică transcendentă care reflectă toate tainele dragostei şi ale vieţii."

Plecând de la afirmaţia călugărului Thomas Merton: „A iubi înseamnă a fi în comuniune cu celălalt şi a descoperi în el scânteia lui Dumnezeu", scriitorul aduce în roman un elogiu iubirii: „ Cu cât iubim mai mult, cu atât suntem mai aproape de experienţa spirituală". Autorul încearcă să ne convingă de necesitatea permanentă a acestui sentiment care presupune „ un act de abandon total". Pentru a ajunge până la Dumnezeu există formule şi reguli întâlnite în practicile religioase tradiţionale - experienţa comunitară de proslăvire şi rugăciune -, dar „experienţa spirituală este în primul rând o experienţă practică a Iubirii; (…) cine iubeşte învinge lumea."

În roman este vorba despre o poveste de dragoste, care, ca toate poveştile de dragoste, „ne apropie de eternitate şi de esenţa vieţii." Timiditatea împiedică o dragoste adolescentină să înflorească, dar pasiunea nu se stinge în ciuda distanţelor tot mai mari, spaţiale şi temporale, dintre Ei: „El era prietenul meu mai în vârstă, care ştia tot, străbătea lumea, prindea aripi – pe când eu mă străduiam să prind rădăcini." Între timp, ea urmase o facultate, iar el devenise celebru – îndrumător spiritual, cu reputaţia că poate înfăptui miracole. După unsprezece ani, destinul îi apropie pe îndrăgostiţi. Fac împreună o călătorie, care ia sfârşit, după o săptămână, într-un sătuc din Pirineii francezi. În acest timp stau de vorbă despre marile întrebări ale vieţii:   „Maria face începutul unei noi ere a harului. Atunci a început o nouă etapă. Ea este mireasa cosmică, Terra – care i se deschide cerului şi se lasă fertilizată. Atunci, graţie curajului de a-şi accepta propriul destin, ea face cu putinţă ca Dumnezeu să vină pe Pământ. Şi se transformă în Marea Mamă. Ea este chipul feminin al lui Dumnezeu. Ea îşi are propria divinitate." Apa este simbolul chipului feminin al lui Dumnezeu, „e simbolul Puterii femeii, puterea la care nici un bărbat – oricât ar fi el de iluminat sau desăvârşit – nu poate râvni.", „Adevărul există totdeauna acolo unde există credinţă.", „Dumnezeu e acelaşi, chiar dacă poartă o mie de nume; nu-ţi rămâne decât să alegi unul pe care să- L chemi.", „Doar cine e fericit poate da şi altora fericire.", „Cred însă că Dumnezeu, în infinita Lui înţelepciune, a ascuns infernul chiar în mijlocul paradisului. Ca să fim întotdeauna atenţi. Ca nu cumva să dăm uitării stâlpul Asprimii în timp ce trăim bucuria Milostivirii.", „Ca să-l întâlnim pe Dumnezeu, e destul să privim în jurul nostru. Întâlnirea aceasta nu e uşoară. Pe măsură ce Dumnezeu ne face să participăm la misterul său, ne simţim şi mai dezorientaţi. Pentru că el ne cere permanent să ne urmăm visele şi inima.. e greu să facem asta, fiindcă suntem deprinşi să trăim în alt chip. Şi descoperim, spre surprinderea noastră, că Dumnezeu vrea să ne vadă fericiţi, fiindcă El este tatăl.", „Dumnezeu vine pe pământ ca să ne arate puterea noastră. Facem parte din visul Lui şi El vrea să fie un vis fericit. Astfel, dacă   admitem că Dumnezeu ne-a creat pentru fericire, trebuie să admitem că tot ce ne conduce spre tristeţe şi eşec reprezintă vina noastră. Tocmai de aceea continuăm să-l ucidem mereu pe Dumnezeu. Fie pe cruce, în foc, în exil, fie în inima noastră.", „Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin credinţă, El devine şi mai simplu. Şi cu cât devine mai simplu, cu atât mai covârşitoare Îi e prezenţa.","…tot har este să ştii a trăi cu demnitate, în iubirea aproapelui şi în muncă."

Aici, lângă râul Piedra,  cei doi îşi reconsideră relaţia specială dintre ei. Dragostea ei îl salvează şi îl redă viselor sale.

 Toate poveştile de dragoste au multe în comun. ", o mângâie pe eroină  o străină. „Dragostea rămâne. Doar oamenii se schimbă!" Iubirea revine," sub forma altui bărbat, a unor noi speranţe, a unor noi vise."

 La malul râului Piedra,   Pilar a şezut şi a plâns… Aici şi-a scris povestea pe care a trăit-o, spre a-şi preface" tristeţea în nostalgie, singurătatea în amintiri"; spre a o putea azvârli în Piedra. „Numai atunci ar putea stinge apele ceea ce a scris focul". Prof. Doina Dobreanu

LYCEUM, nr. 20, an. 2003

 

 

 

 

 

marți, 15 ianuarie 2008

SĂRBĂTORILE IERNII, LYCEUM, nr.1 (41), 2008

ANUL XII, ianuarie 2008                                                                           Nr.1  (41)

INTERVIU: Au răspuns întrebărilor reporterilor domnii directori ai şcolii, profesorii Vasile Dobrean şi Ioan Cutlac

R: De câţiva ani şcoala noastră e un veritabil şantier…Ce eforturi materiale se fac pentru îmbunătăţirea procesului instructiv-educativ?
I.C.: Investiţiile care se fac în învăţământ, în ultimii doi-trei ani, vizează, în primul rând, asigurarea şi creşterea calităţii educaţiei. Aceasta presupune categoric condiţii mai bune   de predare, de învăţare şi de evaluare…Ar fi trebuit să crească şi eficienţa acestor eforturi, însă rezultatele în educaţie nu sunt evidente imediat. E totuşi demonstrat că  sunt cele mai rentabile, deşi pe termen lung.
V.D.: După mulţi ani, în şcoala noastră s-a investit masiv, începând din 2004. Iniţial a fost introdusă încălzirea centrală în toată şcoala: în proiect sunt peste 11 000 mc de aer de încălzit, puterea cazanelor fiind de 600 KW. Apoi au fost construite grupuri sanitare moderne pentru aripa nouă a şcolii, inclusiv la sala de sport unde au fost instalate şi duşuri. Avem, în sfârşit, apă potabilă de la mare adâncime. După aproximativ o jumătate de secol de funcţionare, suntem aproape de îndeplinirea condiţiilor de obţinere a autorizaţiei sanitare .
În toamna anului 2007 a început reabilitarea termică a tuturor celor trei unităţi şcolare din comună. Din fondurile iniţiale primite, de 100 000 ron, am reuşit înlocuirea cu gemuri termopan a geamurilor vechi de la sălile de clasă, de la grădiniţă şi de la şcolile laterale. În faza următoare, vom înlocui geamurile de la coridoare şi de la uşile de la intrare, pentru care sunt licitate lucrări de încă 100 000 ron.
  În prezent se lucrează la reabilitarea grupurilor sanitare vechi. Dorim să elaboram un studiu de fezabilitate pentru finalizarea reabilitării complete a clădirilor şcolilor din localitate (izolare termică, reabilitarea interioarelor, zugrăvit interior şi exterior, instalaţii electrice etc.). Ne propunem să izolăm termic podul şcolii şi să înlocuim acoperişul.
R: Ce vi s-a părut cel mai dificil în aceste demersuri materiale, administrative?
I.C.: Sunt chiar mai multe elemente : banii, documentele de fezabilitate, avizele, aprobările,  drumurile, infrastructura existentă, timpul, lipsa de experienţă a celor tineri şi inerţia celor mai în vârstă, ca să nu mai vorbim de mentalităţi şi suspiciuni. Ca să faci ceva trebuie să le învingi pe toate şi într-un timp scurt.
R: În ce altceva s-a mai investit?
D.V.: Până acum am vorbit de investiţii mari; sume mai mici au fost folosite pentru sport, pentru laboratoarele de fizică, chimie şi biologie şi pentru mobilier şcolar, respectiv pentru preşcolari. Numai în anul 2007 s-au cheltuit în acest sens aproape 40 000 ron. S-au achiziţionat două video proiectoare, un calculator portabil (notebook) pentru a putea vizualiza în sălile de clasă noile lecţii în format electronic, calculatoare pentru accesul la Internet din sala profesorală; de peste 6 000 ron s-au achiziţionat cărţi pentru bibliotecă şi aproximativ de aceeaşi sumă material sportiv (4 seturi de tricouri, 2 seturi de treninguri şi mingi de volei), care urmează să sosească de la inscripţionat şi personalizare. Sperăm să obţinem fonduri pentru reabilitarea bazei sportive, pentru dotarea Cabinetului de documentare şi informare şi a Cabinetului de asistenţă psihopedagogică, întrucât din acest an postul de asistent psihopedagog este ocupat definitiv de către noua noastră colegă Dorina Marc.
R: După cum se poate observa, consiliul de administraţie face eforturi deosebite pentru reabilitarea bazei materiale şi didactice a şcolii. Sunt însă colegii noştri pregătiţi pentru a beneficia de ele?
I.C.: Din câte cunosc eu, puţine familii au acasă condiţiile pe care le-am creat noi ca instituţie: apă potabilă, apă caldă, încălzire centrală, toalete încălzite în incinta şcolii. Sper că cei mai mulţi, copii de la ţară, dar cu un bun simţ nativ, le apreciază şi le folosesc civilizat. Totuşi, nu putem tolera câteva aspecte: distrugerea măştilor de pe calorifere, scrierea pe pereţi şi pe lambriuri, murdărirea pereţilor cu încălţări, stropirea pereţilor şi a colegilor cu apă ş.a. De altfel, preventiv, noi dorim să instalăm un sistem de supraveghere video în toată şcoala pentru a-i depista şi pedepsi pe cei care nu respectă eforturile şi munca celor din jur.
R: Reproşaţi unora dintre colegii noştri anumite manifestări nedemne?
V.D .: Să nu ne înţelegeţi greşit ! Eu tocmai sunt adeptul memorabilelor vorbe ale lui Creangă:  "Dacă-i copil să se joace…"  Dar să nu rupă, să nu spargă, să nu dea cu piciorul sau cu pumnul, să nu murdărească, să nu stropească, să nu lase apa să curgă inutil, să închidă uşile şi ferestrele, după ce s-a aerisit, să stingă lumina, să nu distrugă, să manifeste o atitudine civilizată faţă de tot ce-i înconjoară. Ei trebuie să înţeleagă că aceste investiţii se fac nu numai pentru ei, pentru elevii de azi , ci şi pentru cei de mâine, pentru fraţii lor, cunoscuţii lor, poate copiii sau nepoţii lor. Şi mai trebuie înţeles ceva foarte bine: aceste eforturi sunt ale întregii societăţi spre folosul întregii societăţi.
I.C.: N-aş vrea să se creadă că avem probleme de disciplină mai mari în şcoala noastră decât în alte şcoli. Totuşi e evident că nu toţi colegii voştri sunt conştienţi de privilegiul de a avea liceu în satul natal, cu aşa o bază materială, cu dascăli calificaţi, cu profil de matematică-informatică şi, practic, toate şansele de a accede la oricare din instituţiile de învăţământ superior din ţară sau din străinătate. Restul e muncă tenace, ambiţie şi încredere în forţele proprii.

Consilierea în şcoală

Activitatea profesorului consilier din şcoală este orientată atât spre individ, cât şi spre grup şi clasa de elvi. Eficienţa acestei activităţi este cu atât mai mare cu cât reuşeşte formarea şi educarea fiecărui membru, privit ca parte componentă, esenţială şi indispensabilă a grupului din care face parte.
Interacţiunea cu profesorul consilier (psiholog) poate constitui atât pentru fiecare elev cât şi pentru grupul de elevi o modalitate de autocunoaştere, de intercunoaştere, de înţelegere şi acceptare a celor din jur, de eficientizare a comunicării cu ceilalţi, de orientare spre profesia potrivită, de adoptare a unui stil de viaţă sănătos.
Consilierul este capabil să asculte activ persoana care apelează la el prin faptul că este realmente interesat de ceea ce i se transmite, iar prin empatie garantează siguranţa înţelegerii corecte a celor transmise.
O persoană care apelează la consiliere are nevoie să fie ascultată şi să i se înţeleagă suferinţa. Această persoană are nevoie de încurajare, de sprijin în găsirea unei soluţii, de siguranţa că dacă eşuează este cineva lângă el care să-l ajute să se ridice. De asemenea persoana sau grupul care apelează la consilier are nevoie de sprijin în a-şi atinge scopurile, de ajutor în muncă, de informaţii care ajută la realizarea obiectivelor individuale sau de grup, de evaluarea situaţiei în care se află la un moment dat, pentru o abordare mai obiectivă decât cea proprie.
Dragi elevi, dacă aveţi nevoie de toate acestea nu ezitaţi să apelaţi la serviciile cabinetului de asistenţă psihopedagogică din şcoală. Vă aştept cu drag !
Profesor consilier, Dorina Marc

În spiritul tradiţiei
Îmi răsună în urechi cuvintele bunicii mele: „Mihaela, îţi dăruiesc un costum popular, poate îţi va fi de folos cândva…" Au trecut nişte ani şi iată, a venit momentul să-l îmbrac cu plăcere şi cu mândrie…
 Dascăl fiind, simt că misiunea pe care mi-am asumat-o implică şi datoria de a-i ajuta pe copii să descopere frumuseţea tradiţiilor noastre, pentru a le duce mai departe. Este o activitate care mă pasionează şi care, prin ceea ce realizez, îmi creează o stare de mulţumire, de satisfacţie.
La sfârşitul anului şcolar precedent am realizat cu copiii de la grădiniţă un spectacol folcloric amplu, prin care am reprezentat câteva obiceiuri tradiţionale româneşti între care şi şezătoarea de altădată, cu activităţile specifice – tors, cusut, depănat – şi cu distracţiile inerente: dansul popular şi strigăturile. Pentru a crea atmosfera adecvată, pe lângă obiectele de podoabă (covoare) sau necesare în industria casnică – vârtelniţă, roata de tors, furca şi fusul -, copiii au îmbrăcat haine populare româneşti specifice zonei noastre etnografice.
În acest an şcolar, în perioada premergătoare sărbătorilor de iarnă, i-am învăţat pe elevii mei din clasa a IV-a obiceiurile specifice acestor sărbători: colindatul la Crăciun, uratul, sorcovitul şi jocul caprei la Anul Nou. Spectacolul folcloric cu aceste obiceiuri, prezentat în faţa părinţilor, s-a desfăşurat în sala de clasă, unde am realizat împreună cu copiii o atmosferă de sărbătoare.
Portul, cântecele, dansurile şi obiceiurile noastre sunt adevărate comori pe care trebuie să le învăţăm a le preţui: ele exprimă sufletul nostru şi ne reprezintă cel mai bine.
Mi-aş dori să amplificăm la nivel de şcoală aceste activităţi de reconsiderare a unor obiceiuri şi tradiţii româneşti; mi-aş dori să căutăm diverse ocazii de a îmbrăca frumoasele noastre costume populare pentru a nu lăsa timpul să ne îndepărteze de bunii şi străbunii noştri, de noi înşine.  Învăţătoare Mihaela Mezei
Vacanţa de iarnă se apropie. Aşteptăm cu nerăbdare Crăciunul şi, desigur, pe moş Crăciun, dar întâmpinarea sărbătorii necesită puţină curăţenie în jurul şcolii – tocmai se montaseră termopanele! – reparaţii, pregătirea costumelor tradiţionale… Bradul este cel care vesteşte şi în clasa noastră puţin din spiritul sărbătorii de Crăciun.
22 decembrie. Venim la şcoală aproape toţi elevii clasei a VI-a îmbrăcaţi în portul popular. Ne simţim bine, suntem veseli şi fericiţi. Participăm mai întâi, la orele 11, la momentul depunerii de coroane la mormântul eroului în revoluţie, Marinel Cotfas, alături de jandarmi şi de oficialii localităţii noastre.
Urmează tradiţionala serbare închinată Crăciunului, în holul şcolii, lângă bradul falnic, pentru a mulţumi, prin colinde, Moşului Crăciun pentru daruri, dar şi pentru a face tradiţionalele urări profesorilor şi părinţilor aici prezenţi.
Noi, elevii clasei a VI-a, am pregătit „Pluguşorul", varianta folclorică culeasă şi publicată de Vasile Alecsandri. Îmbrăcaţi în portul popular, având şi buhai, bice şi clopoţei, am retrăit farmecul acestei tradiţii, la fel ca povestitorul Ion Creangă în vremea copilăriei sale.
În ajun de Anul Nou, mulţi dintre colegii noştri au vestit sărbătoarea Sfântului Vasile umblând cu „Pluguşorul" pe la gospodarii din sat, urându-le sănătate şi roade bogate în anul care vine. Andrada Szebeni şi Petrişor Bot, clasa a VI-a
Crăciunul – sărbătoare magică

Îmi amintesc cu drag de momentul magic al împodobirii bradului de Crăciun…
 S-ar crede că spiritul Crăciunului nu ne mai bucură atât de mult o dată cu trecerea anilor, că o dată cu maturitatea apar griji şi necazuri cu adevărat mari, alte feţe ale vieţii în care ne căutăm fericirea sau în care ne refugiem.
Cu toate acestea, vreau să vă mărturisesc   că eu am învăţat să apreciez tot mai mult sărbătoarea Crăciunului, frumuseţea momentului, prin starea supremă de exaltare a trăirilor sufleteşti, de rezonanţă spirituală cu o putere iubitoare aflată mai presus de noi…, toate acestea în pofida clipelor efemere, de satisfacţie momentană dată de zborul unei săniuţe pe zăpadă, de gustul vinului, al sărmăluţelor sau al cârnăciorilor de Crăciun.
O bucurie imensă îmi învăluie sufletul în timp ce împodobim bradul, în atmosfera blândă a colindelor şi a mirosului de cetină; realizez tot mai mult de la un an la altul cât de minunată, de magică este această sărbătoare şi cât de puţin sunt în stare să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că-mi dăruieşte aceste clipe fericite alături de familia mea. Mihai Cotfas, clasa a XI-a
Bucuriile vacanţei de iarnă sunt aureolate de magia Crăciunului prin mireasma de brad care învăluie toată casa, prin glasul cristalin al colindătorilor, prin împodobirea bradului şi prin mirosul de vanilie şi de cacao al prăjiturilor, căci prăjiturile mamei, mm!..., sunt delicioase.
Naşterea Pruncului Isus Cristos ne aduce în fiecare an în suflete multă bucurie, pace şi putere de iertare.   Mirela Buzilă, clasa a XI-a
Ajunul Crăciunului mi-a oferit cele mai frumoase momente ale anului, de neuitat: după o lungă perioadă   eram din nou împreună cu părinţii mei, alături de toată familia. Atmosfera specifică a acestei sărbători ne-a îndemnat să mergem cu toţii să-i colindăm pe cei dragi, în ciuda frigului straşnic şi a zăpezii, spre a le vesti naşterea Mântuitorului. Sergiu Cotfas, clasa a XI-a
Pentru mine, bradul împodobit, cu suflul său înmiresmat, cu explozia de lumini şi cu îngeraşul care veghează din vârful său toată casa, întruchipează cel mai bine spiritul Crăciunului, creând atmosfera misterioasă a sărbătorii. Am simţit cum, aprinzând instalaţia, bradul a capătă puteri magice, de vrajă, care ne învăluie pe toţi.
Vasilica Morar , clasa a XI-a
Sărbătorile Crăciunului reprezintă cea mai frumoasă perioadă din an. Anul acesta am petrecut un Crăciun fericit în familie: am împodobit bradul, am aşteptat colindătorii şi   pe Moş Crăciun, neam întâlnit cu rudele noastre, dar nu ne gândeam că va fi ultimul Crăciun petrecut cu bunica…
Atmosfera era plăcută, caldă. Noi, nepoţii, am stat în jurul ei, am ascultat copiii colindând, am râs şi am lăcrimat cu ea. Ea îşi amintea şi ne povestea momente fericite şi triste din viaţa ei. Îi părea rău că nu mai poate merge la biserică, dar se simţea aproape de biserică, de Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, prin această atmosfera de sărbătoare a Crăciunului, care o bucura nespus. Presimţea, probabil, că nu va mai trăi mult. În „Visul Maicii Domnului" se spune că oamenii credincioşi presimt moarte cu trei zile înainte. Bunica a fost o femeie bună, credincioasă, o bunică extraordinară care ne era mai mult decât o bunică, era ca o mamă.
Naşterea Domnului era una din sărbătorile ei de suflet şi poate de aceea Dumnezeu i-a răsplătit credinţa şi bunătatea oferindu-i o moarte uşoară, fără chinuri şi dureri. S-a stins ca o lumânare…
N-o s-o uităm niciodată pe bunica şi-i vom păstra imaginea ei în minte şi în suflet toată viaţa. Teodora Mândru, clasa a X-a
Revelion 2008

Cel mai frumos moment de care am avut parte în această vacanţă a fost acela al focului de artificii din noaptea de Anul Nou, moment de adevărată sărbătoare, la care am participat împreună cu prietenii mei, în centrul comunei Sărmaş. Miile de steluţe efemere care descriau pe cer anul „2008" , apoi jocul de sclipiri multicolore, pe care le admiram uluiţi, se oglindeau în ochii noştri înlăcrimaţi de plăcere. Ne împărtăşeam bucuria nepământeană fără cuvinte, doar prin gesturi, priviri şi exclamaţii. Va rămâne, desigur, o amintire de neuitat. Liliana Catrinoi, clasa a XI-a
Momentul trecerii dintre ani l-am petrecut împreună cu prietenii în stradă, admirând focul de artificii. Revenind acasă, am mâncat peşte deoarece tradiţia spune că e bine să mănânci peşte în prima zi a anului, pentru a înainta ca peştele. Mugurel Urzică, clasa a X-a
Cele câteva zile minunate petrecute la Bucureşti, unde am întâmpinat noul an, mă îndreptăţesc să spun că am avut cea mai frumoasă vacanţă de până acum. Am avut ocazia să admir, printre alte frumuseţi ale oraşului, „Bradul mileniului", cel mai înalt brad de Crăciun din Europa, o construcţie metalică impresionantă, iluminată de mii de luminiţe multicolore. Grigore Purţa, clasa a VI-a
Este ultima seară a anului 2007. Suntem cu toţii adunaţi împrejurul sobei dogoritoare. Rememorăm cele bune şi cele rele ale anului ce urma să plece. Ascultăm urătorii cu „Pluguşorul". Focul arde, parcă mai tare ca niciodată, la fel ca nerăbdarea noastră de a păşi în noul an. Ne gândim la viitor: va trebui să ne întoarcem privirea spre Dumnezeu, să fim mai buni, mai miloşi, mai harnici…
Se consumă ultimele secunde ale anului 2007 şi deodată cerul se rupe în mii de culori, în exploziile de artificii. Ciocnim un pahar de şampanie urându-ne sănătate şi numai bine în noul an. Apoi spargem paharele pentru ca ghinionul să piară. Citesc în ochii strălucitori ai părinţilor mei, asemenea stelelor, dorinţa de a mă putea creşte şi de a-mi da educaţia cuvenită. Ne-am simţit bine împreună… Mi-ar fi plăcut să fie şi de astă dată cu noi bunica, dar, nu demult, ea se mutase într-o stea… Bogdan Urzică, clasa a VIII-a

Bucuriile iernii
Cel mai bine m-am amuzat în acea zi de vacanţă în care, după trei sau patru ani, m-am dat din nou cu sania…A fost ca o mică aventură, trăită alături de copii mai mari şi mai mici, în care am regăsit sentimentul de mare bucurie al zborului cu sania. Prima coborâre a fost însoţită de palpitaţiile pe care mi le dădeau emoţiile şi grija de a putea controla sania şi de a nu lovi pe alţii. Totul a durat doar câteva secunde. Pârtia era acoperită cu gheaţă şi cu dese denivelări, pe care le treceam în zbor, aruncându-mă cu sania în aer. Frica de a nu ateriza în apa pârâului de la capătul pârtiei, apă care, din cauza gerului, se transforma în gheaţă văzând cu ochii, mă părăsi doar în momentul în care sania s-a oprit brusc în nişte bolovani ce îşi scoteau capul din zăpadă la marginea pârâului.
Mă bucur că în acea zi de vacanţă am redescoperit splendoarea sporturilor de iarnă. Claudiu Ilisan, clasa a X-a
Tocmai când soarele cu razele lui stinse se ascundea după norii plumburii, vestind iminenta ninsoare, am ajuns la pârtia de schi. Acolo, îmbulzeală mare! Neaşteptată pentru o zi geroasă de crăpau pietrele. Ajunsă pe coama dealului, între cer şi marea de zăpadă care se întindea sub ochii mei, aveam impresia că sunt pe Everest. Dar tata m-a trezit din visare şi mi-a dat startul, încurajându-mă. Pe la mijlocul pârtiei am simţit că picioarele o iau la fugă fără să le mai pot controla. Şi, deodată, buf! Zăpada rece îmi mângâia obrajii îmbujoraţi. Apoi, împinsă de ceva necunoscut, m-am ridicat şi am plecat mai departe. Treceam pe lângă misterioasa pădure care mă înfricoşa…I-am povestit tatei, care mă aştepta la capătul pârtiei, trăirile mele. A râs şi mi-a spus că aş putea scrie poveşti, cu imaginaţia mea. Szebeni Andrada, clasa a VI-a
De neuitat rămân clipele petrecute la Târgu-Mureş, în Orăşelul copiilor amenajat în cetatea medievală a oraşului. La intrare, Moş Crăciun mă invită la o plimbare cu sania trasă de nişte cai pe care îi vedeam asemenea cailor năzdrăvani din poveşti. Alături de bătrânul cu obrajii roşii ca focul şi cu barba albă, trăiam magia sărbătorii de Crăciun… I-am mulţumit politicos moşului la sfârşitul plimbării şi am coborât din sanie cu senzaţia că păşesc dintr-o lume, tărâmul fermecat al poveştii, într-o altă lume, cea obişnuită.
Dar senzaţiile magice, pe care abia le trăisem, aveau să se dezlănţuie din nou pe patinoarul din Cetate. Aici, patinele mele, în armonie perfectă cu oda bucuriei din sufletul meu, mă purtau în pas de dans pe oglinda de gheaţă, simţind satisfacţiile acestui sport magnific. Raul Buzilă, clasa a VI-a

Colectivul de redacţie:
 Mihai Cotfas, Teodora Mândru, Claudiu Ilisan, Vasilica Morar, Liliana Catrinoi, Mirela Buzilă, Andrada Szebeni, Raul Buzilă, Grigore Purţa, Bogdan urzică, Mugurel Urzică, Petrişor Bot, Sergiu Cotfas
 Profesor DOINA DOBREAN - coordonator şi editor