duminică, 19 noiembrie 2017

Prof. Nicolae Bucur, La Sărbătoarea cărţii: „Ctitori de neam. Dascăli de ieri şi de azi” , vol. III, 2017


                 Un discurs nerostit*                 

      
Mă simt onorat să particip la evenimentul organizat de Dvs. mai ales că-i vorba de o carte dedicată dascăliloreducatori, învăţători, profesori. Aceştia, în vremuri îndepărtate, au fost supranumiţi apostoli în popor, cei care aveau menirea de a deschide ochii minţii poporului, a le arăta folosul ştiinţei, frumuseţea învăţăturii... Avocatul, publicistul şi omul politic Vicenţiu Babeş (1821-1907), acum două secole, avea să se adreseze acestei elite a societăţii: „Învăţători! Pricepeţi-mă, fiţi înţelepţi, fiţi curaţi, fiţi zeloşi, fiţi patrioţi buni, români adevăraţi, oameni de omenie, fiţi în tot minutul gata spre a da seamă de purtarea voastră, de faptele voastre”.
  Revenind la timpurile noastre, noi, dascălii va trebui să reflectăm mai des şi la spusele lui Nicolae Iorga, atât de adevărate şi actuale, mai ales în acest mileniu: „Copiii învaţă bunătatea de la natură iar răutatea de la oameni”.
       Atent la cele rostite aici pe marginea noului volum dedicat acestei minunate bresle, încărcat şi de atmosfera anotimpului de afară, mi-a venit în minte un citat celebru din Nichita Stănescu. Vreau să Vi-l împărtăşesc şi Dvs. Sună atât de scurt şi foarte înţelept: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă”. Da! splendid...!!! Aşa cum s-a dorit şi această sărbătoare a cărţii, pentru că, dacă roadele grădinilor şi ogoarelor se culeg toamna, de ce n-am face şi noi la fel cu privire la roadele spirituale.
       Cartea de faţă, ca şi celelalte două volume şi poate se trudeşte şi la altele, va deveni în timp o frumoasă şi adevărată moştenire pentru generaţiile ce ne vor urma. Nu spun o noutate, dar cărţile de acest fel, literatura de confesiuni, mărturii, file de jurnal, scrieri cu vădit caracter biografic şi autobiografic, acele profile de personalităţi, au fost şi vor rămâne, poate cele  mai atractive şi interesante.
       O astfel de carte e o făgăduinţă, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri şi frumuseţi, plină de reuşite şi satisfacţii, din care nu pot lipsi, evident, nici tristeţile, amărăciunile. Pentru că, vrem nu vrem, varietatea, farmecul şi frumuseţea vieţii se compune din umbre şi lumini, cum grăieşte un personaj tolstoian. Pentru Franz Kafka „cartea trebuie să fie un spărgător de gheaţă care distruge mările îngheţate dinăuntrul sufletelor noastre”. Nu cred însă că, în cazul de faţă, ar trebui să ne întindem până aici.
       În tinereţea mea dascălii m-au sfătuit să apelez la această consideraţie: „Cel mai bun lucru dintr-o carte nu constă în ceea ce conţine, ci în gândurile pe care ţi le sugerează, la fel precum muzica nu rezidă în tonalitatea ei, ci în ecourile care ajung în inima noastră”.   
        Nu mi-a trecut prin mână doar câteva file de „portrete” din vol. III,  deşi mi le-aş fi dorit să le pătrund şi pe celelalte două. Îmi permit, deci o anticipare, şi gândesc că şi acest recent dar spiritual, se vrea o CARTE care nu numai elogiază pe CEI care se ocupă cu învăţătura, comportamentul, educaţia, ci devine interesantă cititorului de toate vârstele pentru ineditul informaţiilor. Pentru realizarea cărţii - document Ctitori de neam - Dascăli de ieri şi de azi, atât de bogată în amintiri şi fapte măreţe ale dascălilor meleagurilor noastre, aducem şi noi, deosebite mulţumiri membrilor Asociaţiei Învăţătorilor Harghiteni– preşedinte prof. Mîndru Elena, inspector şcolar, colectivului redacţional, editorului şi tuturor celor care s-au străduit la elaborarea materialelor şi punerea lor în pagini. Vreau să cred, că cititorul la finele lecturii unei asemenea cărţi va putea zice: am citit cartea, dar înainte de toate, am cunoscut nişte Oameni. „Cărţile care ne plac sunt urne pline de amintiri” - fie să se împlinească această cugetare a lui Mihail Sadoveanu.


* Lansarea cărţii a avut loc în seara zilei de 23 octombrie 2017 şi a fost găzduită de Şcoala Gimnazială „Liviu Rebreanu” din Miercurea-Ciuc.
   În data   de 21 noiembrie 2017, lansarea cărții va avea loc la Toplița, orele 17.

joi, 2 noiembrie 2017

DASCĂLII NOȘTRI, în volumul CTITORI DE NEAM, vol. 3, 2017

Sub egida Asociației Învățătorilor Harghiteni, s-a realizat lucrarea CTITORI DE NEAM, coordonatorul fiind Doamna Inspector Școlar LENUȚA MÎNDRU.
Au apărut trei volume, în 2011, 2012 și 2017.


Volumul al treilea a fost recent lansat la Miercurea Ciuc.
În fiecare volum sunt omagiate și cadre didactice ale Liceului din Subcetate care au activat în această instituție.


În cel din urmă volum sunt prezentate cadrele didactice care s-au pensionat în ultimii ani, sau urmează să se pensioneze:
Prof. Ioan Cutlac
Educ. Rafila Oană
Înv. Înv. Melania Dinu
Înv. Maria-Dorica Țepeluș
Înv. Lenuța Todor

Prof. Ilyes Elemer

IOAN CUTLAC

Născut în 1950, în localitatea Budoi, comuna Popești, județul Bihor, a absolvit Facultatea de Filologie, Secția Limba și literatura rusă – Limba și literatura română, la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, curs de zi, în anul 1973.
Prin repartiție guvernamentală, a fost numit profesor pe catedra de limba si literatura rusă - limba şi literatura română la Liceul Teoretic Subcetate. A profesat, până la pensionare, la Liceul din Subcetate (1973-1979) și la Şcoala Generală nr. 3 coordonatoare  Subcetate (1979-1984, timp în care a îndeplinit funcția de director coordonator); apoi, concomitent, la Şcoala Generală nr. 3 Subcetate (1984-1989) și la Liceul Industrial Subcetate (1978-1990); în continuare, a rămas profesor titular la Liceul din Subcetate numit pe rând Liceul Teoretic „Miron Cristea” (1990-1996), Grup Școlar Industial „Miron Cristea” (1996-2001), Grupul Școlar „Miron Cristea” (2002-2006), Liceul Tehnologic „Miron Cristea” (2006-2012),  Liceul „Miron Cristea” (2012-2017 , predând limba și literatura română - limba și literatura rusă (1984-1989), apoi limba și literatra română (1990-2017), cu activitate didactică și management – director adjunct (2002-2016).
În comuna Subcetate, domnul profesor Ioan Cutlac a desfăşurat timp de 44 de ani o exemplară activitate didactică, caracterizată prin profesionalism, exigenţă, seriozitate, sobrietate, aspiraţie permanentă spre autoperfecţionare.
A participat la diferite cursuri și stagii pe perfecționare profesională și didactică: Programe de formare  continuă vizând reforma învăţământului preuniversitar - 1998/2000:CCD „Apaczai Csere Janos”- 40 de ore; Curs de formare periodică în  specializarea Limba si literatura  română - noiembrie 2002: Universitatea  „Babeş-Bolyai”  din Cluj-Napoca; Curs de Iniţiere în tehnica de calcul - mai - iunie 2004, CCD  „Apaczai Csere Janos” - 30 de ore; Curs de Reabilitare a învăţământului rural: Proiectul pentru învăţământul rural  RO 4691- septembrie 2006 - ianuarie 2007; Proiectul transfrontalier, Predarea limbii şi literaturii române la standardele europene de calitate – noiembrie 2007; Program de dezvoltare profesională – Atestat Seria B, nr. 0028793/ 21.02.2008; Curs de formare profesională Utilizarea calculatorului în procesul de predare-învăţare-evaluare cu ajutorul TIC, Siveco, Nr. 968/19.09.2008; Programul de formare Continuă a Personalului de Conducere, Îndrumare şi Control în Învăţământul Preuniversitar – DPPD Bacău, nr.466/ 2009; Programul naţional de dezvoltare a competenţelor de evaluare ale cadrelor didactice(DeCeE) – Seria B, nr. 0092842/10.02.2009.
Un moment important în formarea profesională a profesorului Ioan Cutlac îl reprezintă anul 1987, când a obținut gradul didactic I, cu lucrarea „Studiul confruntativ al categoriei de gen în limba rusă şi română şi implicaţiile de predare”, susținut la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
În cadrul colectivului didactic, a fost preţuit pentru autoritatea şi experienţa sa în calitate de director și director adjunct, coordonator al unor comitete, comisii, echipe de lucru precum: Calitate/CEAC – conducere operativă, Comisia de Disciplină, Curriculum, Formare/RDP, PAŞ/ PDI, Patrimoniu, Protecţia muncii, PSI, Igienico-sanitare ş .a., dovedind nu doar aptitudini și competenţe organizatorice: organizarea muncii, controlul, îndrumarea, evaluarea şi stimularea activităţii, ci și aptitudini şi competenţe importante în relațiile cu colectivul didactic și cu elevii, în gestionarea crizelor şi a conflictelor: înţelegere, răbdare, echitate, exigenţă, meticulozitate.
Munca la catedră a profesorului de limba română Ioan Cutlac a fost răsplătită prin rezultatele elevilor săi la examenele de bacalaureat și la olimpiadele școlare, precum: locul II la etapa județeană, ocupat de elevele Maria Cotfas, clasa a XI-a, în 1995 și  IonelaTodor, clasa a XI-a, în 1999;  locul I la etapa județeană, cu participare la etapa națională, a elevei Emanuala Dobrin, clasa a X-a, în 2004 și în 2005 (clasa a XI-a); mențiune cu media 8,35 la etapa județeană a elevei Elena Suciu, clasa a XI-a, în 2002.
Ioan şi Sofia Cutlac sunt dintre puţinii intelectuali care au venit şi au rămas la Subcetate până la pensionare, fiind modele de profesionalism, moralitate şi conduită aleasă, de omenie şi smerenie, de perseverenţă şi hărnicie, de echilibru, sobrietate şi armonie familială.
„E greu să descriu în cuvinte darurile primite de la părinții mei, mărturisește fiul lor, Marius Cutlac. Sunt nenumărate exemple care mi-au rămas în minte și îmi călăuzesc judecata în viața de zi cu zi sau în momente de cumpănă. Seriozitate, răbdare, devotament, perseverență, bun simț, respect, cinste. Sunt lecții care mi-au fost „predate” prin puterea exemplului, văzut în școală din postura de simplu elev, acasă - martor al efortului permanent pentru buna-creștere a celor doi copii, dar și în implicarea lor în viața comunității.”



În anul 2015, când se împlineau 350 de ani de la prima atestare documentară a școlii din Subcetate, condusă de dascălul George, absolvenții primei promoții a Liceului - generația de aur – s-a reîntâlnit după 50 de ani. Profesorul Ioan Cutlac, director djunct, se adresa sărbătoriților și celor care reprezentau a 50-a promoție de absolvenți ai liceului astfel, făcând o retrospectivă a învățământului liceal la Subcetate din această perioadă, ca parte a învățământului românesc:
„În data de 26 mai 1965 au absolvit cursurile Liceului din Subcetate 41 de elevi, cu 11 clase, îndrumați de un colectiv de 15 dascăli tineri, inimoși, dornici de afirmare.
Nu s-au plâns că ar fi o generație de sacrificiu, deși au fost, ci au luat viața așa cum le-a oferit-o societatea, vremurile din a doua jumătate a veacului trecut. Au gândit, au creat și au muncit, arzând, topindu-se și luminând pentru semeni, pentru societate, pentru neam, după nevoie. Au primit puțin de la părinți, puțin de la dascăli, puțin de la societate și au dat tot ce au avut mai bun pentru ocrotirea neamului, pentru prosperitatea țării, pentru progresul societății în plan spiritual, economic, cultural, artistic și chiar sportiv și politic. Cei mai mulți au împărțit lumina științei, lumina cărții și învățătura cealaltă, sufletească, multor generații de la catedră, inclusiv cea universitară. Unii au ocrotit sănătatea populației, au slujit în apărare sau au lucrat în alte domenii ca specialiști de înaltă calificare, oameni foarte importanți pentru societate. Elevii, dar și copiii și nepoții acestora sunt profesioniști deosebiți, căutați și respectați pentru calitatea lor de specialiști și de oameni.
În fața atâtor personalități remarcabile, te întrebi care este cheia succesului. După așa strălucită experiență de viață, cei mai mulți invocă munca, una tenace, sistematică, susținută de judecăți realiste, decizii chibzuite, raționale, uneori inspirație, alteori intuiție corectă, neratarea oportunităților și peste toate măcar un dram de noroc. Și pe lângă atâtea calități individuale, nativ intelectuale și de caracter, au avut parte de mai mult noroc decât generațiile din ultimii ani. Erau copii de la țară, modești, dar dornici să-și depășească condiția, mândri și ambițioși, neclintiți în hotărârile luate. Au fost susținuți total de către părinți și autorități, la cât sprijin material își puteau permite familia și societatea în acele vremuri. Lumea era în reconstrucție, în edificare, iar nevoia de specialiști era ridicată. Orânduirea socială și ordinea politică erau favorabile afirmării specialiștilor cu pregătire superioară, iar cei cu pregătire medie își găseau și ei sigur un loc de muncă bine plătit. Erau garantate nu numai locurile de muncă, unora li se asigurau și locuințele, era creat cadrul de afirmare a tânărului specialist după pregătire, după importanța, după valoarea activității desfășurate.
Nu e mai puțin adevărat că în primele decenii de ființare, elevii Școlii din Subcetate au beneficiat de un colectiv didactic exemplar prin formație, prin devotament, prin responsabilitate, prin conștiinciozitate, prin altruism și exigență – numai personalități demne de o strălucită carieră universitară. Toți - modele vii, reale, pentru discipolii lor și pentru comunitate!
Elevii de azi ai Liceului „Miron Cristea” - Subcetate, au avut în fața lor, în acea zi de mai 2015, adevărați învingători, adevărați campioni ai performanței, cei mai buni dintre cei foarte buni. Au reușit să obțină doar prin eforturi proprii, cu mijloace puține, cu resurse extrem de modeste, realizări cu totul și cu totul remarcabile. Școala se poate mândri cu ei și cu dascălii lor. Merită toată admirația și cele mai sincere felicitări.”
Mulțumim, domnule Profesor Ioan Cutlac! Ați fost și rămâneți reper de profesionalism și omenie, nu doar pentru fiii dumneavoastră, ci pentru toate generațiile de elevi care au trecut prin Liceul din Subcetate în perioada 1973-2017.
Profesor Doinița-Ana Dobreanu

RAFILA OANĂ (MARCU)

MOTTO:“Educatoarea  joacă  oarecum  rolul  cristalului care  polarizează  lumina  difuză  și  o  transformă  în  raze,  care  se  răspândesc  într-un splendid curcubeu”.
(S. Herbiniere-Lebert)

Născută la 12 august 1953 din părinții Dumitru și Maria Marcu în comuna Doștat, jud.Alba-sat Boz unde a absolvit școala generală de opt clase. În anul 1973 a absolvit cursurile Liceului Pedagogic Sibiu, specializarea educatoare, apoi a fost numită pe postul de educatoare din satul Bogatu-Roman din Sibiu. În anul 1974, după căsătorie, s-a stabilit în localitatea Subcetate-Harghita, urmandu-și soțul care este preot. În 1975 a adus pe lume primul copil, motiv pentru care abia în 1976 a început serviciul la Grădinița nr.2 Sărmaș- Hodoșa. În următorii ani a mai adus pe lume încă doi copii, după care a venit să lucreze în anul 1988 la Grădinița nr.1 Subcetate- Harghita. Pe parcursul acestei perioade și-a susținut cu succes toate gradele didactice: în 1977-definitivatul, în 1987-gradul II și în 1993- gradul I.
În anul 1996 am devenit colega doamnei Oană Rafila de la care am învățat multe lucruri atât legate de meseria de educatoare cât și de viața de zi cu zi. Privind în urmă, zăresc o doamnă care m-a întâmpinat în prima mea zi de muncă cu zâmbetul pe buze, cu ochii senini și sufletul deschis, invitându-mă să cunosc clădirea și încăperile grădiniței unde urma să imi desfășor activitatea cu copiii împreună cu dânsa. Am avut norocul și onoarea să lucrez alături de această doamnă timp de 17 ani, pană în anul 2013 cand doamna Oana Rafila s-a pensionat, perioadă în care am avut alături nu o colegă ci o a doua mamă. În toți acești ani, așa cum grădinarul iși îngrijește florile, și-a primit copiii pe care i-a iubit și ocrotit din tot sufletul.



La fiecare început de an reușea cu vocea ei calmă și blândă să-i înveselească pe cei triști și sfioși, să-i potolească pe cei îndrăzneți, să fie, în sufletele copiilor încărcate de emoție și candoare, ferestra deschisă către ceea ce este mai frumos în lume.
Model de dăruire profesională, puternică, veselă și tenace a conturat atât copiilor cât și mie o personalitate puternică, un exemplu de urmat, știind mereu să îmbine armonios seriozitatea cu veselia, bucuriile cu tristețile, realizările cu eșecurile. Dânsa m-a făcut să înțeleg că pentru acestă meserie trebuie să fi născut. Pe tot parcursul carierei sale a muncit cu sufletul, i-a plăcut să știe că acele ființe drăgălașe care vin zi de zi la grădiniță, vin cu zâmbetul pe buze abia așteptând să-și vadă doamna. A știut întotdeauna ce-i bucuria unui copil, ce-i tristețea lui, ce-i sărăcia și neputința, ce-i speranța și umilința, a știut să transforme răul în bine, cu gândul mereu la Dumnezeu.
S-a dedicat învățămantului și a știut mereu să se bucure de frumusețea acestei profesii, implicându-se mereu în activitățile școlare și extrașcolare, lăsând o amprentă semnificativă în școală și în societate, în activitățile de educație pentru drepturile omului și ale copilului, în conducerea de comisii metodice.
Câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat de la doamna Rafila sunt: funcția e trecătoare, dar trebuie să-mi îndeplinesc sarcinile de la locul de muncă, fără a-mi neglija familia și fără să uit că viața mi-a fost dată s-o trăiesc cu intensitate maximă. Mă bucur că este sănătoasă și îi doresc în continuare să se bucure de pensie și să aibă parte de o viață liniștită cu sănătate, să se bucure de familia dumneaei și de frumoșii nepoți pe care îi are. Puțini sunt aceia care s-au autodepășit punând în profesie pasiunea extremă, dăruire, sacrificiu și multă dragoste.
Profesia de educatoare este complexă şi nobilă, dificilă, dar şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, în care ”a şti” nu înseamnă nimic, dacă ştiinţa ta nu o împărtăşeşti copiilor cu emoţie şi forţă spirituală.
Prof. înv.preșcolar Tompea Daniela


MELANIA  (ȘIMON) DINU 

S-a născut în anul 1956 în localitatea Subcetate. Iubirea față de copii i-a călăuzit pașii spre profesia de dascăl. Urmează cursurile Liceului Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc, absolvind în anul 1976. Își începe activitatea didactică pe meleaguri natale, la Liceul Miron Cristea din Subcetate. În anul 1981, în urma restrÂngerii de activitate, predă ca suplinitor, la aceeași școală, mai multe discipline: limba română, istorie, educație fizică. Suplinește până în anul 1985, an în care devine pedagog la internatul liceului, până în 1987.  Revine la pasiunea ei, de a preda celor mici, în anul 1988, profesând timp de doi ani la Școala Generală din Hodoșa. Își continuă activitatea la liceul din Subcetate din 1990 până în prezent (2017), călăuzind ultima generație de copii spre lumina cunoașterii. Se împlinește pe plan familial în anul 1980, căsătorindu-se cu domnul Dinu Marian, profesor de geografie. Familia se întregește prin nașterea celor două fiice minunate: Maria și Doriana.
Se spune că învățătorul este cel care pune temelia cunoașterii și îi ajutã pe copii să facã primii pași în dezvoltarea lor intelectuală si morală.  Într-adevăr, pentru cei mai mulți dintre noi, figura doamnei învățătoare rămâne întipărită în  minte ca o amintire caldă si frumoasã menită parcă să ne ajute să alegem calea cea bună atunci când ne aflăm la răscruce. Blândetea si răbdarea cu care dascălii ne-au învățat să scriem si să citim primele cuvinte sunt calitătile care, din când în când, ne determinã să spunem, dacă nu direct persoanei care a avut un aport esențial la formarea noastră ca oameni, măcar în gând, “Multumesc, doamna învățătoare!”
Doamna Melania, cum noi toți îi spunem de ani întregi la Subcetate, este un om de excepţie cu mare pasiune pentru carieră, crescând multe generaţii de oameni adevăraţi, oferindu-le toate condiţiile să se poată dezvolta şi să devină oameni destoinici şi folositori societăţii.



A fost învăţătoarea mea, eu începând clasa I în anul 1976. ,,Tovarășa învățătoare” tocmai absolvise Liceul Pedagogic din Odorheiul Secuiesc și s-a intors în satul natal să educe copii. Eram fascinați de frumusețea ei. Abia așteptam să revenim a doua zi la școală sa ne întâlnim cu dumneaei.  Este OMUL datorită căruia eu, astazi, sunt dascăl. Este OMUL care ne-a iubit pe toți copiii din clasă în mod necondiționat. O respect pentru profesionalismul, inteligenţa, devotamentul, prietenia, omenia, blândeţea, răbdarea, calmul, şi dragostea cu care ne-a tratat în  clasă, copii fiind. Ne-a oferit  o copilărie superbă.
Este o învăţătoare de mare clasă, excepţională şi mi-a insuflat de mic copil dragostea pentru  educaţie şi umanitate, dar mai ales pentru respect. A fost și este o mare sursă de inspiraţie pentru mine şi pentru colegii care au avut și au fericirea şi onoarea să o cunoască.  Doamna Melania, posedă un dar aparte în predarea lecțiilor, posedă un dar aparte în a se face iubită și prețuită de copii și de părinții acestora.
S-a coborât la nivelul nostru, a ştiut să fie flexibilă cu noi  din dorinţa de a ne creşte drept influenţându-ne să avem visuri mari de viitor, inspirându-ne prin exemplul personal care a contat pentru noi, mult mai mult decât un munte de cuvinte.
Ne-a făcut să vedem lumea prin ochii ei de om sensibil cu inimă uriaşă, de intelectual cu suflet nobil, şi de multe ori învăţam, numai de dragul ei, să nu o întristăm. Ne-a făcut să ne simţim, toţi, foarte importanţi.
Am iubit-o în unanimitate pe învățătoarea noastră. Era foarte adânc înfiptă în inimile noastre micuţe. A demonstrat ce înseamnă să fii om adevărat, să trăieşti cu pasiune şi dragoste pentru alţii, să fii prieten adevărat. Ne-a dovedit că se poate să fiI om  prin dragoste sinceră, curată, pentru cei apropiaţi, fără interese personale meschine.
Cu respect pentru doamna mea învățătoare,
 Ana-Aurelia Dobrean(Rotaru)



MARIA-DORINA ȚEPELUȘ (URZICĂ)

În anul 1956, se năștea la Subcetate, într-o familie de oameni harnici și gospodari, Dorina Urzică. A avut o copilărie fericită, lipsită de griji, cu o educație aleasă, învățând de la părinți să fie dreaptă, muncitoare și cu dragoste față de semeni. Dragostea ei s-a răsfrâns mai ales asupra copiilor, alegând să urmeze cariera de dascăl.
În anul 1976, devine absolventă a Liceului Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc. Proaspătă dăscăliță, a ales să-și îndeplinească misiunea în locurile natale. În urma repartiției, lucrează la Liceul din Subcetate, timp de trei ani, ca învățătoare. Între anii 1979-1982, din cauza restrângerii de activitate, predă limba română, ca profesor suplinitor. Își reia activitatea de învățătoare în anul 1982, predând la școala primară din satul Călnaci, comuna Subcetate. Din anul 1988 până în anul 1991 devine educatoare în două sate ale comunei: Filpea (două zile pe săptămână) și Călnaci (trei zile pe săptămână).
Revine la școala din centru, Liceul Miron Cristea, în anul 1991, unde lucrează până la pensionare, în anul 2016. Își susține gradul didactic didactic I, în anul 1995, cu lucrarea întitulată: Rolul cunoașterii istoriei în direcția educării patriotice a elevilor din ciclul primar.
În anul 1988, se căsătorește cu Țepeluș Dumitru, profesor de istorie, familia întregindu-se prin nașterea fiicei lor, Ioana, în anul 1989.
Doamna învățătoare ne mărturisea în 2002: „Am dezvăluit micilor mlădițe ale consătenilor mei nu numai buchiile cărților, ci și buchiile omeniei, cinstei, ale comportamentului civilizat, contribuind la clădirea de caractere. M-am titularizat în momentul în care fosta mea învățătoare s-a pensionat, preluând nu doar ștafeta, ci mai ales responsabilitatea datoriei împlinite cu competență și conștinciozitate. Mă frământ și mă întreb permanent cum trebuie să gândesc, să simt, să acționez, să iubesc, să creez ca să aprind spiritele discipolilor mei.” [2]



Pot spune, în calitate de colegă, că frământările dumneaei nu au fost zadarnice. A reușit să sădească în sufletele elevilor flacăra cunoașterii, i-a modelat pentru viață, a clădit oameni. Știa că truda învățătorilor de azi va lumina chipurile oamenilor de mâine.
O fostă elevă mărturisește:
„A fi dascăl e un dar de la Dumnezeu, e modul prin care o fiinţă are puteri imense de a zidi din firicele de nisip - copii firavi, măreţe castele - oameni în adevăratul sens al cuvântului.
Cu siguranţă fiecare persoana păstrează, într-un colţ ascuns al sufletului, amintirea doamnei învăţătoare. Îmi amintesc acum şi cred că îmi voi aminti mereu prima zi de scoală, în care priveam spre un chip blând pe care îl asemănam  unei lumini într-o mare de întuneric şi ne întrebam cine e zâna care ne vorbeşte atât de frumos. Doamna Dorina a fost pentru noi o a doua mamă, aripa ocrotitoare spre care alergam mereu. Cu toţii cunoaştem expresia „copii cuminţi şi babe frumoase” şi evident că nici noi nu am ieşit din tipar făcând nenumărate năzbâtii. Dar ştiam că, indiferent de situaţie, doamna noastră era acolo, fie să ne ia apărarea, fie să ne certe, aşa cum o meritam. Atunci nu conştientizam şi probabil de asta nu apreciam multe lucruri, dar acum, odată cu trecerea anilor, realizăm cu câtă dragoste, dăruire şi pasiune ne-au fost purtate mânuţele, până când fiecare bastonaş era perfect.
Doamna Ţepeluş Dorina a fost, este şi va fi, atât pentru mine cât şi pentru colegii mei, persoana care ne-a deschis multe orizonturi, datorită căreia majoritatea dintre noi suntem astăzi, fie studenţi, fie angajaţi în diferite domenii. Simţeam în fiecare zi dragostea ce ne-o purta, dorința de a ne învăţa cum să facem faţă în acest imens Univers, pasiunea cu care ne îndruma mereu paşii. Chiar şi atunci când ne certa vedeam în ochii doamnei învăţătoare un ocean de iubire şi ştiam că o face pentru binele nostru, pentru că îi păsa cu adevărat de al nostru viitor. Rememorez adesea cu ai mei colegi momentele din primii ani de şcoală, în care cel mai des se auzea „Doamna, eu nu pot, eu nu am înţeles...”, iar un chip cald se apropia de noi, asemenea unui înger trimis din cer, şi cu un glas suav relua datele problemei. Oare cum poate să încapă atâta răbdare şi iubire într-o singură fiinţă? Această întrebare a fost şi va rămâne un mister pentru noi.
Vă mulţumim, doamna învăţătoare, pentru că existaţi, pentru tot ce aţi făcut pentru noi şi pentru toată dragostea ce aţi revărsat-o asupra noastră şi pentru tot ceea ce suntem astăzi.” (Adriana Muscă, studentă la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Cluj-Napoca)
Marii învățători nu sunt aceia care dețin cele mai multe cunoștințe, ci cei care știu să transmită cunoștințe. Marii învățători sunt umili, vorbesc în cuvinte simple, nu au nevoie să impresioneze prin cunoştinţele lor. Marii învăţători sunt plini de răbdare, amabili, respectuoși, optimiști. Marii învăţători demonstrează, nu impun. Marii învăţători înţeleg faptul că erorile preced adeseori învăţătura. Cunoscând toate acestea pot spune că doamna Țepeluș Dorina a fost o mare învățătoare, iubită de elevi, dar și de colegi, prieteni, săteni.
A fost o onoare să lucrez alături de doamna învățătoare Țepeluș Dorina, inspirându-mă în activitatea mea didactică. O admir și o respect pentru tot ceea ce a înfăptiut în cariera sa.
Prof. înv. primar Oană Viorica

 ILEANA TODOR (DUMBRĂVEANU)



S-a născut în anul 1957, la Batoș, județul Mureș. Absolventă a Liceului Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc în anul 1977, și-a dorit să lucreze într-o școală mică și liniștită, astfel își începe activitatea în satul Filpea care se află la patru kilometri de centrul comunei Subcetate. Pentru că este originară din Toplița, făcea naveta, însă iarna s-a stabilit temporar acolo, locuind în școală, într-o sală de clasă. Aveam o lampă cu petrol și un pat cu saltea de paie, își amintește d-na învățătoare. Deși, în acea perioadă, condițiile erau vitrege, și-a dedicat cu dragoste și pasiune treisprezece ani din cariera de dascăl în formarea elevilor din acea școală, tot aici obținând toate gradele didactice: definitivatul în 1980, gradul II în 1985 și gradul I în 1990. Astăzi, școala de pe Filpea îi apare în suflet ca și atunci: un mic castel într-un peisaj de basm, unde cântecul păsărilor se împletește cu glasurile cristaline ale copiilor.[1] Nu pot să nu menționez faptul că ziua în care a pășit pentru prima dată în satul Filpea coincide cu ziua în care l-a cunoscut pe viitorul soț, stabilindu-se astfel definitiv în Subcetate. Căsnicia le este binecuvântată cu unicul lor copil, Alina. Pe lângă faptul că era o învățătoare minunată, devine o soție și o mamă devotată, luptând din răsputeri pentru binele familiei.
În anul 1990 se transferă la școala din Hodoșa, unde profesează trei ani, apoi, din 1993 până în 2017, la Liceul din Subcetate, acolo unde am și cunoscut-o: sociabilă, caldă, sensibilă, optimistă, mereu cu zâmbetul pe buze, dar și cu un desăvârșit tact pedagogic, reușind să atragă elevii de partea sa prin modul în care știe să-i abordeze, bucurându-se de un respect deosebit din parte acestora.
Le-a insuflat dragostea și pasiunea pentru studiu, dar și pentru tradițiile și dansurile locale. A înființat o formație de dansuri populare, numită Varvigeanca, cu elevii clasei a II-a, pe care i-a instruit și îndrumat până în clasa a XII–a și cu care a participat la diverse festivaluri de folclor. Apoi a luat-o de la capăt cu altă generație de elevi dornici să ducă tradiția mai departe. Dar pasiunea doamnei învățătoare nu este numai pentru dansului popular, ci și pentru cântecul popular. În tinerețe, chiar s-a gîndit să îmbrățișeze o carieră artistică, cântând pe câteva scene din țară: Cluj, Suceava, Baia-Mare, însă cea mai importantă participare a fost la Festivalul Maria Tănase, de la Craiova din anul 1980, fiind singura reprezentantă din județul Harghita. A ales totuși ca singurul ei public să fie proprii elevi.
Toate calitățile pe care le-am descoperit la colega mea au fost confirmate și întărite atunci când a devenit învățătoarea fiicei mele. Este minunat să știi că propriul copil se află în mâinile unei învățătoare înarmată cu tot ce are nevoie un dascăl: prefesionalism, înțelepciune, blândețe, răbdare, pasiune, bunătate, seriozitate, dar mai ales dragoste față de copii.
Elevii mărturisesc:
„Pe doamna învățătoare am adorat-o încă din prima clipă în care am văzut-o. După zâmbetul larg și sincer pe care îl avea în fiecare dimineață, mi-am dat seama că este o persoană minunată. Munca ei alături de copii era o adevărată pasiune. S-a apropiat de noi cu căldura unei mame, ne-a iubit și ne-a învățat să prețuim cartea, tradițiile și dansul popular, dar și florile. Pentru mine, învățătoarea mea este o floare rară, o perlă, un diamant. Îi voi păstra mereu un loc în inima mea.” (Iasmina Oană, elevă în clasa a IX-a)
„Răbdare, înțelepciune și dragoste pentru folclor sunt primele trei caracteristici pe care le asociez cu doamna învățătoare. A avut răbdare atunci când ne călăuzea pașii spre noi poteci, sau când ne asculta toate nemulțumirile și încerca să găsească soluții pentru fiecare din ele. Ne-a dat dovadă de înțelepciune la fiecare decizie luată, la fiecare cuvânt spus, la fiecare lecție predată. Ne-a insuflat dragoste pentru folclor prin cântec, dans și povestiri. A depus atât de mult suflet în micile lecții de ștraier sau învârtită, iar noi am primit cu așa mult drag și entuziasm toate îndrumările oferite de dumneaei, încât și acum ne saltă sufletul de bucurie când e vreme de „jucat”. Am învățat atât de multe de la acest om minunat pe care noi îl numim „Doamna Învățătoare”! Ne-a modelat frumos, așa cum doar un dascăl excepțional ar fi putut să o facă!” (Bianca Hurubă, fostă elevă, studentă la Facultatea de Matematică din Cluj-Napoca)
„Un om care iubeşte cu adevărat folclorul, doamna învăţătoare a fost cea care cu dragoste şi pasiune a deschis calea spre dansul şi cântecul românesc multor generaţii. Datorită dumneaei, dansurile tradiţionale sunt astăzi cunoscute de către noi, tinerii. La fiecare serbare observam cum se bucură în tăcere atunci când vedea că momentul nostru artistic promovează cultura acestei frumoase ţări.
Glasul melodios al doamnei învăţătoare ne-a fascinat mereu şi eram uimiţi cum reuşea să ţină sub control alte zeci de glasuri ale micuţilor ce abia au trecut pragul şcolii.
Doamna Todor Ileana este atât pentru şcoala noastră cât şi pentru tradiţia românească  un stâlp de susţinere, un om care îşi dăruieşte timpul frumosului şi totodată ne învaţă cum să apreciem adevăratele comori. Iubeşte şi face cu seriozitate fiecare lucru şi asta se resimte în rezultatele dumneaei. Felicitări, doamna învăţătoare!” (Adriana Muscă, studentă la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară, Cluj-Napoca)



Anul 2018 este anul în care doamna învățătoare se pensionează, ultimul an din carieră pe care și-o încheie tot acolo unde a început, la școala din satul Filpea. Cu capul sus, cu mândrie, cu curaj, poate să spună că a dat totul pentru ca elevii săi să își poată deschide aripile și să zboare spre viață.
Un singur sfat pentru doamna învățătoare: Păstrați-vă tinerețea sufletească!
Prof. înv. primar Oană Viorica



ILYES ELEMER


A vorbi despre activitatea unui profesor pe care îl stimezi și prețuiești este mai dificil decât pare la prima vedere, căci te trezești că nu găsești cuvinte care să omagieze munca titanică pe care a depus-o pentru a-și duce misiunea la capăt.
Muncitor, modest, vesel, optimist, consideră că lucrurile simple dau valoare vieții: o strîgere de mână, zâmbetul copiilor, o zi cu soare, o glumă, un meci de fotbal. Așa mi-l amintesc dintotdeauna, un om cu suflet mare care iubește sportul.
S-a născut în vara anul 1952, din părinții Francisc și Irina, oameni harnici și iubitori, în satul Hodoșa. Pentru că dorea ca sportul să rămână activitatea sa principală, se hotărăște să urmeze Fcultatea de Învățământ Pedagogic, la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iași, specializarea Educație-fizică, pe care a absolvit-o în anul 1975.
Profesează cu dăruire în mai multe școli din împrejurimile satului natal: Liceul din Subcetate; Grup Școlar de mecanică, Gheorgheni; Liceul de matematică-fizică, Toplița, Școala Gimnazială din Sărmaș -Hodoșa. În paralel cu activitatea didactică, este și antrenor de fotbal la Clubul Sportiv din Toplița între anii 1980-1985. Din 1985, este antrenor de sanie la același club, dar și la Sport Club Miercurea Ciuc, până în anul 2002.
În anul 1990 se titularizează ca profesor la Liceul Miron Cristea din Subcetate unde își îndeplinește cu perseverență și conștiinciozitate atribuțiile până la pensionare, în 2017. A avut o activitate intensă, vacanțele fiind ocupate cu cantonamente, iarna la Sinaia, vara la Amara sau la mare, însă efortul a fost încununat cu rezultate deosebite la concursuri județene și naționale, care au dus prestigiul școlii noastre mai departe.
Nu a neglijat perfecționarea didactică. Obține definitivatul în anul 1979, apoi gradul didactic II în 1993 și gradul didactic I în anul 2000. Și nu se oprește aici. Își completează studiile absolvind în anul 2006 Facultatea de Educație Fizică și Sport, în cadrul Universității din Oradea.
Împlinirea domnului profesor nu este numai pe plan profesional, ci și personal. Se căsătorește în anul 1974 cu doamna Valeria, o pesoană minunată care îl susține în tot ceea ce face. Căsnicia le este binecuvântată cu două fete: Laura și Mihaela care poartă în sufletul lor, departe de casă, o mare prețuire pentru tatăl lor. Ele mărturisesc:
„Cuvintele sunt prea sărace pentru a spune ce înseamnă tata pentru noi. De la el am învățat modestia, corectitudinea, responsabilitatea și respectul. Ne-a dăruit amintiri valoroase prin simplul fapt că a fost mereu prezent în copilăria și adolescența noastră și în fiecare moment al vieții noastre. Ceea ce am învățat de la el ne-a călăuzit ca o stea prin viață și tot ceea ce suntem azi, faptul că ne-am găsit un locușor în lumea largă, unde ne simțim împlinite, tot lui i-o datorăm. Nu există destule cuvinte ca să-i mulțumim.
I-am apreciat întotdeauna devotamentul pentru meseria sa. A profesat și dăruit generațiilor întregi de copii ceea ce o viață a iubit și a practicat cu pasiune: SPORTUL. A fost și este iubit de toți elevii săi care își amintesc cu drag orele de sport, dar și de bucuria de a simți emoția competiției și gustul victoriei.”



Amintiri de neuitat îi leagă pe elevi de domnul profesor. Iată mărturisirea unuia dintre aceștea:
„Ce pot spune despre domnul Ilyes Elemer? Este greu să vorbești despre oamenii minunați care ți-au marcat viața. El e o astfel de persoană. Mi-a fost opt ani de zile diriginte, profesor de sport, îndrumător, părinte și prieten. E o persoană caldă, calmă, o persoană care face tot ce îi stă în putință pentru a îndeplini o misiune primită. O astfel de misiune a fost încercarea de a face o mână de copii dezbinați să lucreze împreună, să fie uniți, misiune deloc ușoară, dar pe care a dus-o la bun sfârșit. Ca profesor, o să-mi amintesc mereu răbdarea cu care ne explica, modul în care încerca să ne arate cât de important este sportul în viața noastră. Pe lângă toate acestea, domnul diriginte a câștigat un loc pentru totdeauna în inima mea datorită felului de a ne asculta problemele, de a ne da sfaturi, exemple, de a ne dojeni când am greșit, la fel ca un bun părinte și prieten. Orele de dirigenție petrecute astfel, încununate cu zecile de povești de viață sunt cele mai frumoase amintiri care mi-au rămas. Domnul diriginte și doamna Valerica, soția lui, sunt niște exemple pentru fiecare dintre noi, exemple de dăruire și de răbdare, alături de care poți vedea frumusețea vieții. Ei au jucat un rol important în viașa mea de elev și licean. Le mulțumesc pentru tot ce au făcut pentru mine, îi voi păstra mereu în suflet.(Andreea Natea, studentă la Facultatea de Teologie Otdodoxă, Cluj-Napoca).
Pentru tot ceea ce ne-ați dăruit, primiți, în schimb, recunoștința noastră: a elevilor, a colegilor, a prietenilor și a familiei. Vă dorim o pensie lungă și   tinerețe fără bătrânețe.”
Prof. înv. primar Oană Viorica








[1] Todor Ileana, în La obârșie, la izvor.. Convorbiri la Subcetate, de Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu,vol.3, 2015
[2] Din cartea Liceul din Subcetate, județul Harghita, Prezentare monografică, autori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, 2002

luni, 30 octombrie 2017

Dascălii noștri, modele de profesionalism: VIORICA OANĂ



(profesor - învățător cu gradul didactic I, născută la Toplița/Subcetate, în 1977; domiciliul: Subcetate)

Doina Dobreanu: E fascinant ca după niște ani să ai colegi dascăli pe unii dintre copiii de odinioară, care au crescut sub ochii tăi!
Ați copilărit la Subcetate și, după ce ați urmat Liceul Pedagogic din Toplița, v-ați întors în comuna natală, unde ați și rămas, să predați la școala din care ați plecat. Se spune că nici o frunză nu cade întâmplător… Amintiți-vă despre debutul în învățământ și despre misiunea pe care v-ați asumat-o și ați respectat-o în toți anii de apostolat didactic de până acum.
Viorica Oană: Copilăria reprezintă pentru oricine un tărâm de poveste. Nimeni nu ştie când începe şi când se termină. Ştim doar că ne trezim într-o bună zi oameni mari şi ne tot amintim apoi ce frumos era şi cât de fericiţi eram în acel rai care nu se mai întoarce. Întotdeauna am considerat că a copilări la țară este minunat. Să poți să te bucuri din plin de natură și de minunățiile ei, să înveți și să crești alături de oameni onești, buni, muncitori, dar și să fii mai aproape de Dumnezeu. Este suficient pentru a te forma ca om, a te pregăti pentru viață.
Îmi amintesc cu drag de copilărie, de dorințele, visele și magia ei. Înainte de a ajunge la școală îmi doream sa devin balerină, dar devenind elevă și cunoscând-o pe doamna mea învățătoare Stan Lucreția, opțiunea mea s-a schimbat. Ori de câte ori eram întrebată „ce vreau să mă fac când voi fi mare”, răspunsul meu venea prompt și fără ezitare: învățătoare. Pentru că mi-am iubit învăţătoarea. Îmi plăcea să fac ce făcea ea, să mă port ca ea, să vorbesc ca ea, să râd ca ea, să mă îmbrac ca ea. Era un model pentru mine. Mi-am dorit atât de mult să devin învățătoare, încât chiar am ajuns, dar nu fără sacrificii.



În anul 1991 am dat examen la liceul pedagogic, dar, spre dezamăgirea mea, nu am fost admisă, concurența fiind foarte mare. Tristețea m-a urmărit toată vara acelui an, dar nu a pus stăpânire pe mine, deoarece am găsit repede soluția de a-mi îndeplini visul. Pentru că am început școala la vârsta de 6 ani, aveam dreptul legal, ca în anul următor, să mai susțin o dată examenul. Am continuat studiile la liceul din Subcetate, clasa a IX-a profil matematică-informatică, apoi în anul 1992 am susținut din nou examenul la liceul pedagogic. De data aceasta, m-a cuprins o mare bucurie să mă găsesc pe listă cu mențiunea admis. Nu a mai contat că m-am pregătit doi ani pentru această reușită, că voi repeta clasa a IX-a sau că îmi las în urmă colegii. Mergeam pe drumul meu, pe drumul ales de mine.
Am absolvit Liceul Pedagogic din Toplița în anul 1997. Pentru că absolvenții erau mai mulți decât posturile disponibile în județ, am fost prima generație care a dat concurs pe baza căruia s-au făcut repartițiile, dar și prima generație cu dublă specializare: învățător-educatoare. Îmi doream să profesez în satul meu natal, dar din păcate nu exista niciun loc vacant în Subcetate, așa că am optat pentru școala din Hodoșa, satul învecinat. Aici am întâlnit oameni, colegi și copii minunați și am realizat că a fi învățător pentru mine nu este numai o profesie, ci și vocație. Am făcut naveta până în anul 2005, când m-am transferat la Liceul Miron Cristea din Subcetate, unde profesez și în prezent.
DD: Dascălul are parte de o muncă sisifică… Performanțele se obțin în timp, iar bucuria succesului în munca cu o serie de elevi devine resursa necesară pentru un nou început. Ce amintiri unice păstrați cu fiecare clasă de elevi pe care ați condus-o?
VO: Meseria de învățător este o mare şi frumoasă profesiune, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara odată cu hainele de lucru. O meserie aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie care epuizează şi înviorează, o meserie în care a şti nu înseamnă nimic fără emoţie, o meserie când apăsătoare, când implacabilă şi plină de farmec.
Profesia aceasta cere învăţare permanentă, având mereu în minte cuvintele lui Nicolae Iorga: „Un secol de trăieşti, un secol învaţă, dar nu mereu în aceeaşi clasă“. Eu am învățat și încă învăț alături de elevi să fiu un dascăl bun. Nu este de ajuns să le transmit cunoștințe, trebuie să le modelez și sufletul, să le dezvolt sentimentul de încredere în sine, să le ofer dragostea și respectul meu, să mă dedic societății de felul în care le influențez viața.



Generațiile de elevi pe care le-am învățat nu pot decât să-mi trezească sentimente de nostalgie că timpul a trecut atât de repede, sentimente de dragoste pentru că îmi este dor de ei, dar și sentimente de satisfacție văzând că fiecare și-a găsit locul și rostul în lume. Muscă Alexandra, plecată cu bursă de la facultate în America, Dragomir Daniela, elevă la liceul militar, Bordea David, clasa a X-a, manager al Casei de Cultură Toplița, pasionat de teatru, sunt doar câteva exemple. Culegînd roadele muncii și gustând din fructele ei dulci, am învățat să merg mai departe și să o iau de la capăt. Nu i-am uitat pe niciunul; chiar dacă nu i-am amintit, chipurile lor îmi sunt întipărite în minte și în suflet, îmi sunt toți la fel de dragi, sunt parte din viața mea. Sunt copiii cărora le-am dăruit aripi; sunt copiii care îmi spuneau mama sau bunica atunci când îmi cereau ajutorul la clasă, apoi, zâmbind, se corectau și îmi spuneau doamna.
Am trăit alături de ei emoția succesului prin rezultatele obținute la concursuri de matematică și limba română. Performanța, însă, nu se măsoară numai în rezultatele de la concursuri; tot performanță se numește a reuși să înveți un elev cu dificultăți de învățare să scrie, să citească, să socotească. Am împărtășit emoția de a urca pe scenă și de a cânta în fața publicului, de a recita poezii lui Moș Crăciun sau de a-i împărtăși mamei dragostea. Am vizitat împreună locuri deosebite din țară: Cluj, Iași, Târgu-Mureș, Humulești, mânăstiri din Moldova, Cetatea Neamțului și multe altele, încercând astfel să le dezvolt fiecare latură a personalității.
DD: Cuvântul este puterea prin care creăm sau distrugem, este puterea de a gândi, de a ne exprima și comunica, este puterea divină din noi, cel mai prețios dar pe care l-a primit omul.
Dumneavoastră, doamna învățătoare, construiți zi de zi, construiți cu cuvântul, cu puterea lui, formați, într-o anumită etapă din devenirea lor, oameni, caractere. Ce înseamnă puterea cuvântului în relația cu elevii dumneavoastră și cu părinții lor? Vă întreb fiindcă mi-amintesc că aceasta a fost și tema lucrării dvs. de obținere a gradului didactic I.
VO: A comunica este un proces natural, așa cum e respiratul… sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Comunicarea e o valoare și ar trebui impregnată în noi înșine odată cu educarea. Pentru a dezvolta relații socio-afective pozitive cu elevii, învățătorul își folosește cea mai importantă armă: puterea cuvântului. Am preferat să laud, în loc să critic, să recompensez în loc să pedepsesc, să zâmbesc în loc să mă încrut. Am învățat să-i ascult, să-i înțeleg și să-l fac pe fiecare să se simtă important. Odată ce elevii au înțeles că sunt de partea lor m-au acceptat ca făcând parte din familie, uneori prvindu-mă ca pe o mamă.
I-am încurajat să relaționeze cu colegii, să fie sinceri, să fie buni, să-și susțină opinia în fața oricui și să învețe să se adapteze diferitelor situații. I-am ajutat să descopere lumea celor mari”, să-și descopere pasiunile, să se descopere pe ei înșiși.
Succesul în educaţia unui copil nu este desăvârșit dacă nu se implică și părinții. În fața lor m-am prezentat că fiind o persoană care își cunoaște, respectă și iubește meseria. I-am invitat să-mi fie alături, să construim împreună o comunitate formată din elevi, părinți, învățător. Am purtat întotdeauna un dialog sincer și deschis cu părinții, i-am informat despre cerințele specifice școlii, i-am implicat în proiecte educaționale, activități extrașcolare, insuflându-le încrederea în mediul educațional al propriilor copii. Cunoscându-se mai bine, părinți-părinți, copii-părinți, au reușit și să tolereze puncte de vedere diferite, ceea ce a contribuit la îmbunătățirea comunicării și colaborării.
Lucrarea mea de obținere a gradului didactic I a avut ca temă Strategii didactice de îmbogățire și activizare a vocabularului în orele de limba română, susținută în anul 2013, coordonată de conferențiar universitar doctor Doina Butiurcă, lucrare care a confirmat prin cercetarea propusă că un vocabular bogat te ajută să-ți exprimi idei, păreri, sentimente, să te cunoști mai bine, dar și să relaționezi și interacționezi mai bine.
Pentru a exista o comunicare optimă și autentică între partenerii implicați în procesul instructiv-educativ este necesară asumarea responsabilității fiecărei persoane.
DD: Iubirea se învață și se exersează în familie. Este liantul familiei. Iubirea a fost, cred, cea care v-a rechemat acasă. Vorbiți-ne despre părinți și frați, despre casa părintească și copilărie.
VO: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” (Antoine de Saint-Exupery)
Iar țara mea este familia, locul în care m-am format ca om, unde am învățat ce e iubirea, dreptatea, demnitatea, adevărul, sacrificiul. Sunt recunoscătoare pentru familia în care m-am născut, pentru că ei îi datorez ceea ce sunt astăzi. Părinții mei sunt oameni simpli, dar puternici, care au pus copiii înaintea lor, au ales bucuriile copiilor înaintea oricărei plăceri a lor, să tacă oricât de greu le-a fost, să strângă din dinți și să se întărească pentru a-și vedea copiii fericiți. Alegerile făcute i-au ajutat, mai târziu, să se mândrească cu cei patru copii ai lor.


Îmi amintesc cât a muncit tata pentru noi. A muncit din greu la o turnătorie din Gheorgheni, ca turnător, făcând naveta peste 40 de ani. Îmi amintesc că erau dimineți în care se trezea la ora 3 pentru a merge la serviciu și mai ajungea acasă seara. Trăiam dintr-un salariu, dar nu am simțit niciodată că am avea mai puțin decât alți copii. Mama a avut grijă de asta. Ne făcea haine la mașina de cusut, ne împletea din lână adevarate costume de tăvălit prin zăpadă în care nu simțeam frigul iernii, chiar dacă ajungeam cu hainele înghețate bocnă. Ne pregătea, de cele mai multe ori, mâncarea preferată pentru că știa că suntem gingași la mâncare. Mama avea mereu tendința să ne protejeze. Chiar dacă ajutam la treburile gospodărești: mergeam la polog, duceam apă la animale, mulgeam vaca, duceam lemne în casă sau câte altele nu sunt de făcut, îmi amintesc că ne scutea de câte ori putea.
Lucrurile se schimbau radical când era vorba de școală. Devenea dintrodată foarte severă. Cu școala nu era de glumit. Ne verifica temele și ne asculta la lecții. Era foarte important pentru ea să învățăm și să devenim oameni cu carte, să ne facem o meserie.
Eu sunt sora cea mai mare având toate avantajele, dar și dezavantajele acestui statut. Când am împlinit un an, o lună și o zi s-a născut Florin sau Marius, cum îl știu alții. Noi îi spunem filozoful familiei, având o mare pasiune în a studia pe marii învățați ai lumii; este profesor de filozofie și logică la Liceul „Octavian Goga din Miercurea Ciuc. Călin este fratele meu mai mic de care îmi este foarte dor, deoarece îl văd doar o dată pe an, pentru că este stabilit în Franța. El aduce mereu bună dispoziție și râsete în familie prin umorul lui de neîntrecut. Sora mea Anca, cea mai mică dintre noi, locuiește în Brașov. A devenit de curând mamă și împărtășesc cu ea cel mai frumos sentiment: sentimentul matern.
Privind în trecut, realizez că iubirea nu înseamnă numai îmbrățișări și vorbe dulci, înseamnă și sacrificiu, respect, muncă, responsabilitate. Adevărata moștenire pe care am primit-o de la părinții mei și o păstrez în suflet este iubirea.
Părinții mei sunt îngerii păzitori ai copilăriei, adolescenței și tinereții mele, ai vieții mele.




DD: Oamenii, care își iubesc meseria/ profesiunea, iubesc viața. Tot ceea ce faci pentru tine piere, spunea Dinu C. Giurăscu, dar ceea ce faci pentru alții rămâne.
Dumneavoastră, doamna învățătoare, v-ați ales profesiunea din iubire și o faceți cu iubire. Este, într-adevăr frumoasă viața, dacă ceea ce faci, ceea ce dăruiești se petrece sub semnul iubirii?
VO: Grigore Moisil afirma că „un profesor bun e cel care te face ca lucrurile mai grele să ți se pară ușoare”. André Gide susținea că “un profesor bun are această grijă statornică: îi învață pe discipoli să se lipsească de el”. Nicolae Iorga era de părere că „este profesor orice om de la care poți să înveți ceva”. Thomas Carruthers susținea că „un profesor este cineva care se face treptat inutil”. Există nenumărate afirmații cu privire la menirea unui profesor, cele mai multe fiind subiective, însă ceea ce mă face să îmi doresc să fiu învățătoare este iubirea față de copii și sentimentul minunat că pot dărui și împărtăși ceea ce știu, ce simt, dăinuind astfel în mintea și sufletul fiecărui învățăcel.
Arta de a fi învățător este minunea de a te oglindi zilnic în ochii copiilor. Ochii lor pot spune multe: uneori ești zâna cea bună, alteori ești vrăjitoarea cea rea, dar ești mereu mama care alină și alintă. Atunci, realizezi că se întâmplă o minune: minunea de a fi învățător. Profesia devine vocație, iar vocația este armonie; armonia cu propria persoană, armonia cu lumea, armonia cu Dumnezeu. Viața este frumoasă dacă definiția ei este iubirea.
DD: Am avut bucuria să vă am oaspeți, la „Casa cu amintiri”. Scopul vizitei era de a trezi elevilor dvs., prin bucuria întâlnirii cu splendori ale portului nostru românesc, dragostea, mândria și respectul pentru valorile tradiționale, identitare.
Ce alte valori cultivați elevilor dvs.?
VO: Îmi amintesc cu drag vizita la „Casa cu amintiri” și impresionanta colecție de peste 100 de cămăși populare, dar și de persoana minunată care le-a vorbit cu drag elevilor despre frumusețea portului popular, despre iscusința, priceperea și îndemânarea de care trebuia să dea dovadă o femeie pentru a coase sau țese o ie, despre obiceiurile bunicilor și străbunicilor noștri, dar mai ales despre mândria de a fi român.
Vizita la casa de care ne leagă acum amintiri surprinde un moment în care încerc, împreună cu dumneavoastră, să cultiv elevilor mei patriotismul, deoarece ceea ce suntem astăzi nu ni se datorează nouă, ci înaintaşilor noştri, de aceea trebuie să conservăm şi să transmitem mai departe spiritul românesc, aşa cum l-am moştenit, să respectăm trecutul şi să-i acordăm importanţa cuvenită. Poetul Mihai Eminescu spunea: „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut, ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară”.
Conștientizarea identității atrage respectul de sine. Cunoscându-te și aprecind propria persoană înveți să îi respecți și pe alții. Aceste valori vreau să le transmit copiilor: respectul de sine și respectul față de semeni. Din acestea derivă celelalte valori: sinceritatea, bunătatea, răbdarea, curajul, altruismul, valori care trebuie să se reflecte în comportamentul celor din jur: învățător, părinți, pentru a fi deprinse de cei mici. Ghidându-se după ele, copiii vor crește frumos, cu dragoste față de familie, oameni și Dumnezeu.
DD: Majoritatea tinerilor visează să se realizeze la oraș sau să plece în străinătate. Dvs. ați ales să vă întoarceți și să rămâneți acasă... E monotonă viața la țară?
VO: Viața la țară nu este monotonă pentru mine, ea se desfășoară într-un anumit ritm, în ritmul meu. Aici timpul trece altfel, parcă mai lent, mai liniștit, ceea ce mă face să trăiesc mai intens fiecare moment al zilei. Nimic nu se compară cu roua dimineților de vară, cu răcoarea serilor și mirosul de fân, cu liniștea nopților în care nu se aud decât greierii, cu răpăitul ploii pe acoperișul casei sau prima ninsoare. Mă simt bine în mijlocul naturii, departe de aglomeraţia și agitația oraşelor. Inima mea bate în ritmul satului.
Monoton este ceva plictisitor. Viața la țară nu înseamnă plictiseală. Este pur și simplu viață: copii, soț, serviciu, gospodărie.
Activitățile din timpul liber s-au diversificat în ultima perioadă, organizându-se spectacole la Căminul Cultural cu diferite ocazii: 1 Decembrie, Crăciun, Sf. Dumitru, baluri, concursuri etc. Satul se dezvoltă, atât pe plan material, cât și spiritual. Totuși, tinerii preferă viața de la oraș pentru multitudinea oportunităților oferite. Văd, astfel, cum satul îmbătrânește și casele rămân goale… Lumina lui se stinge…
DD: Reușita profesională se armonizează de obicei cu cea familială. Vorbiți-ne despre propria familie, despre împlinirea pe care o trăiți prin copiii dvs.
VO: Dacă e să spun ceea ce mă face pe deplin fericită, atunci cu siguranță voi spune familia. Este locul unde găsesc zâmbet, liniște, înțelegere, respect, încredere, unde temerile dispar și totul se iartă, dar mai presus de toate unde găsesc dragostea necondiționată. Știu asta pentru că sunt căsătorită de 16 ani.


Pe soțul meu, Gigi Oană, îl cunosc de când eram copii. Ne jucam împreună, ne săniam împreună, pe aceeași uliță a copilăriei noastre. Toată această joacă s-a transformat, în timp, în iubire, iar iubirea în căsătorie. Ne-am căsătorit în anul 2001 și pentru ca aceasta să capete sens, am fost binecuvântați cu doi copii minunați: Iasmina, care s-a născut în 2003 și Matei, născut în 2006. Abia atunci am înțeles că cel mai copleșitor sentiment este dragostea de mamă. Dragostea de mamă înseamnă emoție, bucurie, grijă, teamă, devotament, răbdare, rezistența, curaj, forța, susținere. Dragostea pentru copiii mei este infinită și totuși ea crește odată cu ei, cu fiecare zi mai mult.


Iasmina și Matei cu bunicii

Mă simt o persoană împlinită datorită familiei. Soțul meu înseamnă sprjin, echilibru, armonie. Iasmina este fetița pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, cuminte, frumoasă, inteligentă și ambițioasă îndeplinindu-și visul de a merge la liceul din Toplița, profil matematică-informatică. Matei este băiatul mamei care nu se lasă mai prejos decât sora sa, deștept, frumos și un mare iubitor al sportului, făcând parte din clubul sportiv de fotbal Pro Mureșul din Toplița. Îmi doresc să crească sănătoși, să fie fericiți și să aibă cât mai multe șanse să se afirme în viață.
Familia este puterea mea şi slăbiciunea mea.” (Aishwarya Rai Bachchan)
DD: Dorurile noastre n-au asemănare… Risipite frunze pe cărare.” Dumneavoastră nu ați trăit dorul de „acasă”, totuși…care sunt dorurile dvs., fiindcă nimeni nu este scutit a trăi acest sentiment?
VO: Dacă îmi privesc în suflet, găsesc în el destule doruri. Mi-e dor de bunica mea, un dor amar pentru că nu am cum să-l astâmpăr. Mi-e dor de serile de Crăciun din anii copilăriei, când împreună cu frații mei pregăteam și dădeam adevărate spectacole. Mi-e dor de iernile în care ulița de lângă casă răsuna de glasuri de copii până seara târziu. Mi-e dor de vacanțele petrecute la bunicii din partea tatei, la Bicaz. Mi-e dor de năzbâtiile pe care le făceam în copilărie. Mi-e dor de copilărie. Timpul e ireversibil, dar îmi dau seama că nu mi-am pierdut copilăria. Îmi revăd copilăria în ochii copiilor mei, astâmpărându-mi dorul.
DD: Mereu ne dorim ceva, indiferent de vârstă. Suntem la începutul unui nou an școlar. Eu vă doresc permanentă bucurie. Ne-o aduce starea de sănătate, iubirea pe care o dăruim și o primim, prezența celor dragi, recunoștința elevilor de azi și de ieri, lucrul făcut bine, temeinic, cu dăruire… Ce vă mai doriți dumneavoastră? Să vi se împlinească toate gândurile bune! Mult succes!
VO: Îmi doresc să știu să prețuiesc timpul. Să nu las viața să treacă pe lângă mine, să nu mă împotmolesc în încercările de a-i mulțumi pe alții. Vreau să mă opresc din treburile cotidiene și să zic: e timpul să mă joc cu copiii, e timpul să merg cu soțul la o petrecere, e timpul să ies la o plimbare, e timpul să îmi hrănesc și sufletul.
Bineînțeles că îmi doresc să-mi văd copiii mari, realizați și fericiți.
Dumneavoastră, vă doresc multă sănătate pentru a putea duce la bun sfârșit tot ceea ce v-ați propus.